Jenant, miseilor! / Serifu’. Pentru totdeauna.

Ma pregatesc de multa vreme sa scriu despre moarte. N-am putut, pentru ca n-am invatat s-o accept, oricate argumente logice, fizice, mistice sau filozofice mi-ar aduce cineva. Prima data am auzit ca e „firesc sa mori” cand aveam 12 ani, stateam in fata unui sicriu si eram coplesita de revolta. De atunci, am auzit de multe ori astfel de argumente. Imbracate diferit, dar care in esenta spuneau acelasi lucru. Cu timpul, m-am obisnuit cu ideea de moarte. Dar n-am acceptat-o niciodata. Nici macar atat, cat sa pot sa scriu un colt de rubrica despre ea. Nici acum n-o accept. Dar ma simt obligata sa o scriu despre ea, din cauza unui telefon. Si a unui OM. Il chema Gheorghe Andreica. Prietenii ii spuneau „Serifu”, de pe vremea cand a fost ales sef de camera la „Inchisoarea copiilor” din Targsor. Avea 16 ani si a intrat in inchisoare, ca detinut politic, razand. Era condamnat la ani grei de temnita, dar radea. Era impacat. Si convins ca prin ceea ce face se afla pe linia corecta a Neamului si onoarei. A fost eliberat si arestat dupa cativa ani. Dar si de aceasta data s-a intors in temnita razand si crezand ca se afla pe linia corecta a Neamului. Anii au trecut si numai prieteni ii mai spuneau „Serifu’”. Si cei care ii citeau cartile scrise noaptea, dupa ce adormea sotia sa, imobilizata la pat. Ani buni s-a impartit intre masa de scris, arhive si casa. La intervale regulate de timp, ma suna si-mi spunea entuziasmat ca lucreaza la o carte importanta, care va dezvalui intreg adevarul. Un adevar cu „A” mare in care a continuat sa creada chiar si in suferinta. Pe un pat de la Spitalul Militar cauta un motto pentru carte. Credea, ca si Steinhardt ca, atunci cand incerci imposibilul, chiar si Dumnezeu se simte dator sa-ti dea o mana de ajutor. Dupa un telefon scurt si sec, de seara, din care am aflat ca s-a stins, mi-am amintit de matusa care incerca sa ma impace demult. Si de revolta de atunci. Initial, m-am gandit ca oricat a luptat, „Serifu” n-a reusit sa castige ultima batalie, sa-si termine cartea si sa spuna Adevarul. Si ca, poate nu doar moartea e fireasca, ci si infrangerea. Apoi, mi-a fost teribil de rusine ca m-am indoit. Si, daca din Rai se pot citi rubrici, as vrea sa stie ca i-am gasit un motto pentru carte: „Biruinta nu-i obligatorie; obligatorie e lupta”. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro