Jenant, mişeilor! / Scârbă şi şobolani

Scriu aşa, ca să nu tac. Şi pentru prima dată că o fac fără sens. Într-un stat care nu se teme de Dumnezeu, de blestemele a 1142 de mame şi de CEDO, de ce ar conta părerea unui cetăţean? Povestea  cu clasarea dosarului Revoluţiei mi-a creat atâta scârbă, cât toate mizeriile, hoţiile şi nesimţirea politicienilor postdecembrişti la un loc. Vorba cuiva: „unii oameni sunt ca şobolanii, nu ţi-e frică de ei, dar ţi-e scârbă”.

Recunosc, n-am crezut că se poate chiar atât, chiar aşa, chiar acum. E unul din acele momente în care nu ştii dacă trebuie să înjuri, să râzi ca prostu, să taci, să ieşi în stradă şi să-ţi dai foc sau să emigrezi. După 25 de ani de prosteli democratice, după sute de sforţări în care s-au chinuit să ne demonstreze că da, justiţia funcţionează, că da, suntem un stat european, democratic şi liber, au recunoscut, practic, că tot acest teatru a fost în zadar. Pentru mine, în 16 octombrie România democrată a murit. Da, sunt mii de întrebări fără răspuns. Mii de „de ce?”, de „cum e posibil?”

Dar peste toate, citind argumentele din soluţia procurorilor mi-a venit în minte doar familia eroului martir Daniel Horea din Baia Sprie. Doi bătrâni care îşi duc traiul amar între o căsuţă modestă şi o cruce rece din cimitir. Fiul lor, a murit la doar 20 de ani în Revoluţie. Nu cred că au aflat de clasarea dosarului. Cum n-au aflat acum câţiva ani că trebuie completat nu ştiu ce dosar ca să primească indemnizaţia de câteva sute de lei după fiul lor. Evident, justiţia n-a putut face nimic, pentru că un termen birocratic a cântărit mai mult decât o viaţă.

Mă întreb ce-ar spune dacă ar afla că, oficial, pe băiatul lor nu l-a ucis nimeni? Nici pe ceilalţi morţi. S-au sinucis, au murit din cauza stresului şi a oboselii.