Jenant, mişeilor! / Săracii de noi

Un gânditor antic definea ca sărac „omul căruia nu-i ajunge ceea ce are”.

Desigur, şi definiţia asta, şi altele, se referă de fapt la un prag minim necesar vieţii de zi cu zi. Numai că azi şi sărăcia şi bogăţia au devenit relative.

Începând cu primul preşedinte postdecembrist al ţării, autodefinit ca „sărac şi cinstit”, România a început să aibă o lungă listă de politicieni care s-au chinuit să pară cât mai săraci, crezând cu tărie că asta îi face şi cinstiţi. Şi o lungă listă de cetăţeni care au făcut din sărăcie o meserie, învăţaţi, de mici, că cel care cere, primeşte. De fapt, după toate opiniile şi statisticile, şi România e o ţară săracă. Şi, da, după viteza cu care ne schimbăm opiniile, ideologia, eroii, statuile, numele străzilor sau limbile promovate, suntem săraci. Şi părem „goi” şi „flămânzi”.  „Goi” de valori, principii, identitate. „Flămânzi” să umplem golul cu orice fleac, fără niciun filtru.

Am devenit pe rând francofoni, rusofili, acum suntem europeni şi americanofili. Cu aceeaşi lejeritate, am promovat în „cercurile înalte” limba franceză, rusă, iar acum engleza sau germana şi, în viitor, de ce nu, chineza. Dacă moda şi nevoile economice o cer.

Cu aceeaşi abnegaţie cu care executau ordinele de Moscova, acum oficialii noştri execută ordinele de la Bruxelles, că prea ne-am obişnuit cu supuşenia în manieră obedientă.

Cu acelaşi patos cu care îşi botezau cândva odraslele cu nume franţuzeşti, acum românii îi botează cu nume din filmele americane sau telenovele, că „Ion” şi „Maria” au devenit demodate.

Şi, în toată „poluarea” asta la care e suspus spiritul naţional, ajungi să te întrebi dacă România mai există ca identitate.