Jenant, mişeilor! / Risipirea fratelui

Bătrânul era ciudat. Ciudat rău. Trăia în micul sat de deal de aproape un secol. Toţi s-au obişnuit cu el, dar nimeni nu-l înţelegea. Îi priveau însă cu compasiune tabieturile pe care şi le păstra cu sfinţenie.

În fiecare dimineaţă şi seară urca pe dealul pe care era cocoţată biserica satului şi privea răsăritul şi asfinţitul, murmurând o rugăciune. Unul dintre săteni spunea că poate să jure că rugăciunea era aceeaşi pe care o repeta în fiecare Duminică în biserică: „Ajută-mi Doamne să nu fiu ca Fratele!”. Bătrânul era taciturn. Dar sătenii ştiau din auzite povestea lui. S-a născut într-o familie simplă, cu trei copii. Părinţii vroiau să-l facă pe unul preot, să slujească lui Dumnezeu; pe unul soldat, să fie în slujba ţării şi pe unul dascăl, să fie în slujba oamenilor. El urma să fie soldat. Numai că ceilalţi doi fraţi au mers înaintea lui pe front şi nu s-au mai întors.

Mama lui l-a rugat 3 zile întruna să nu plece şi el. În final, s-a învoit   să-l lase, după ce a promis că nu va trage deloc cu arma. Şi aşa a făcut. Mergea în faţa soldaţilor, îndemnându-i la luptă. Era primul din pluton, dar s-a întors acasă fără nicio zgârietură.

Pe el îl auzeau vorbind rar şi numai după Duminica în care preotul citea Pilda Fiului Risipitor. Atunci, după Biserică, celor care aveau poftă să asculte le spunea, citându-l pe Noica: „toată viaţa noastră morală încape aci: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim; sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculti. Dar e la fel de rău să ştii să asculţi – şi să ţii minte”.

El credea că Fiul Risipitor s-a risipit pe sine, căutând ceva, pe când Fratele s-a păstrat numai din lipsă de curaj. Unul e „foamea”, „căutarea”, celălalt e „frica”.

Risipitului îi e mereu frică să nu piardă, nu riscă nimic, nu dă nimic. Unul dă ocol lumii, celălalt dă ocol curţii. Unul priveşte lumea în faţă, punându-şi şi sufletul la bătaie, celălalt o priveşte pe gaura cheii, nelăsând să-i fie atins nici un fir de păr.

Şi era convins că e pierdut numai cine nu s-a risipit destul. Pe sine, pentru alţii.

Oamenii erau convinşi că, într-o zi, aşa îl vor găsi fără suflare. Pe deal, privind asfinţitul, cu o lumânare alături care să le amintească că importantă e lumina, nu ceara care se scurge. 

P.S. GAZETA de Maramureş împlineşte 500 de numere. Pot fi definite în multe feluri: 500 de căutări, de oameni, fapte, locuri excepţionale, gânduri, idei, dezamăgiri, ironii, speranţe. Dar, mai presus de toate, e forma noastră de „risipire”.