Jenant, mişeilor! / Revoluţie

La început a fost frica. Ea e întotdeauna. Apoi e resemnare sau asumare, depinde.

Citeam zilele trecute mărturiile sincere ale unor revoluţionari. O familie din apropierea Timişoarei, care a venit la oraş să cumpere carne s-a trezit în mijlocul Revoluţiei. Tancurile veneau pe calea Girocului, trăgând în mulţime, iar unii stăteau la rând la carne. Unii vroiau libertate, alţii mâncare. Unii se temeau că vor muri de foame, alţii doar că vor muri.

O altă revoluţionară povestea cum s-au născut cererile protestatarilor. Cineva striga la megafon: „Jos comunismul, jos tiranul, jos cu perestroika!”. Mulţimea a preluat: „Jos comunismul, jos tiranul, jos cu ... Petre Stoica”. Dacă cineva îl indica pe „Petre Stoica”, mulţimea era gata să-l linşeze, deşi nimeni nu-l cunoştea.

Un alt bărbat povestea că a plecat la „Revoluţie” cu fiul lui de 19 ani. În panica şi învălmăşeala generată de gloanţe, l-a pierdut. I-a fost frică să se întoarcă să-l caute. L-a găsit seara, acasă, teafăr.

Ca şi el au fost mulţi. Cuprinşi de o frică fizică, extremă. Duşi de valul momentului, preluând din zbor sloganul urlat la un megafon sau ce au înţeles din el, speriaţi de ce ar putea fi sau poate, mai ales, de ce n-ar putea fi, revoluţionarii n-au fost nişte eroi înăscuţi, ci nişte oameni normali, sătui, disperaţi.

Dar toate astea nu fac Revoluţia nici patetică, nici falsă, ci doar umană, reală, autentică.

Există morţi solemne şi teatrale, ca a lui Socrate. Şi există morţi cu deznădejde, chin, sânge şi calvar. Ca a lui Iisus. Poporul român şi-a trăit, mai tot timpul, istoria pe cruce.

Iar cei care vorbesc despre scenariile Revoluţiei: lovitură de stat, manipulare, luptă pentru putere, toate posibile, trebuie să accepte că toate au fost „după”. Nemulţumirea, moartea, sângele, au fost reale.

Şi da, la început a fost frica. Ea e întotdeauna. Apoi e resemnare sau asumare, depinde. Iar la final, e dezamăgire, îndârjire sau mulţumire. Sau câte puţin din fiecare.