Jenant, mişeilor! / Restul e iubire

„Ce înseamnă dragostea de Ţară?”. Vocea din faţa mea a răsunat ca un ecou. Apoi s-a făcut linişte. M-am blocat. Am vrut să răspund că iubirea care poate fi definită şi justificată nu mai e iubire. Apoi mi-am amintit de o poveste.

La o paradă de 1 Decembrie, toată lumea se ridicase în picioare şi aplauda frenetic. Un singur bătrân stătea pe bancă, cu privirea în pământ. Un tânăr îl privise atent şi zise indignat: „De ce nu aplauzi? Nu-ţi iubeşti Ţara? Nici măcar nu te ridici în picioare?”. Omul cu privirea plecată îi răspunse: „Pentru Ţara pe care tu spui că n-o iubesc, am luptat pe front şi mi-au fost amputate picioarele, de aceea nu pot să mă ridic. Tu ce ai făcut pentru Ţara pe care spui că o iubeşti?”.

M-am tot gândit dacă nu cumva sunt tânărul aplaudac şi rubrica asta e felul meu de a sta, din când în când, jos. Dar n-am apucat să mă decid, că interlocutorul meu, a repetat din nou întrebarea: „Ce înseamnă dragostea de Ţară?”.

Am vrut să-i spun povestea bătrânei, care, invitată de fiul ei în America a pus în geamantan un bolovan. La vamă, întrebată de ce a luat pietroiul, a răspuns: „De dor, maică, de dor”.

Bătrâna ştia să răspundă la întrebare. Ştia şi Petre Ţuţea, care pe patul de moarte, cu o căciuliţă tricotată în cap, anchilozat de tratamentul aplicat de Ţara pe care o iubise, răspunse indignat reporterului, dând la o parte pătura ruptă: „nu, nu Ţara trebuie să-mi mulţumească, eu trebuie să-i mulţumesc. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aş face la fel”. Ştiu răspunsul bătrânii, pentru care Ţara e satul, biserica, familia, îl ştiu tinerii care au ales să rămână aici, îl ştiu medicii, profesorii, preoţii. De explicat nu-l va explica niciunul dintre ei. Pentru că iubirea nu se explică. Se trăieşte.

P.S. GAZETA de Maramureş a împlinit 11 ani. De aceea, rubrica şi întrebarea asta e oarecum despre ea. Aş fi vrut să o scriu/spun direct, dar mi-era frică de imaginea tânărului aplaudac. Între timp, am învăţat că în faţa lucrurilor mari, care contează, singura atitudine corectă e tăcerea. Aşa că, tăcând, mă înclin în faţa oamenilor ei şi le mulţumesc.

Ştiu că, pentru fiecare, GAZETA e modul de a sta din când în când jos.

Şi ştiu că, oricât de grei ar fi fost aceşti 11 ani, şi oricum vor fi cei care vor veni, fiecare ar răspunde ca şi Ţuţea: „aş face la fel”.

Pe ei nu i-am întrebat niciodată ce înseamnă dragostea pentru GAZETA. Pentru că dragostea lor se citeşte, se simte, se trăieşte.