Jenant, mişeilor! „Religia fricii”

ÎPS Justinian credea că nu există atei, pentru că fiecare om are nevoie să pună ceva deasupra lui și nimeni nu poate trăi fără Dumnezeu. Doar că unii îl „înlocuiesc pe Dumnezeu”. Își fac idoli din lucruri sau oameni și slujesc lor. În ultima vreme, mi se pare că a apărut o nouă „sectă”, una care propovă­duiește „religia fricii”.
În toate structurile de bază ale societății, frica a devenit omni­prezentă. În viziunea lor, în bi­serici, creștinul trebuie să fie mai preocupat de mască și distanțare socială, decât de dialogul lăuntric cu Dumnezeu. În școli, elevii vor învăța și ei, o nouă materie: frica, cea care va înlocui toate regulile de până acum: educați de acasă să împartă cu ceilalți, elevii sunt sfătuiți acum să păstreze totul pentru ei: creioane, mâncare, discuții, îmbrățișări, până și mingea de fotbal. Spitalele, care ar trebui să vindece, au devenit sursă de infecție, astfel că multora le este frică să meargă la medic, ca să nu se infecteze cu noul coronavirus. La fel, toate instituțiile care ar fi trebuit să fie surse de încredere, au devenit „focare de frică”. Propaganda alarmistă, garnisită cu slăbiciunile omului modern,
ne-a făcut să ne fie frică de toată lumea și, mai ales, de noi în­șine. Tot mai mulți ajung să aplaude discursurile extremiste care îi „condamnă la corona-suferință” pe toți cei care nu-și arată frica în toată splendoarea ei. Ni se pare oripilant că nu res­pectăm „regulile pandemiei”, dar nu ne oripilează că nu respectăm regulile omeniei și ale bunului simț.
„Dubla măsură” a laitmotivului acestor zile, „nu se respectă”, e șocantă. Ne recoltă când cineva nu a purtat mască, dar nu ne revoltă că sunt semeni care i-ar condamna la moarte prin asfi­xiere („să stai cu sonda în gât”, n.red.) pentru asta.

Cred că viața și moartea sunt în mâinile lui Dumnezeu. Dar modul în care trăim și în care murim, ține de noi.
Omenirea nu trebuie doar să supraviețuiască acestei pande­mii. Pentru că asta va face sigur, așa cum în istorie a făcut-o de nenumărate ori. Dar ar trebui ca, la capătul ei, atunci când măștile vor cădea, să găsim în spatele lor Oameni.