Jenant, mişeilor! / Relativ

Îmi place să citesc memorii, şi mai ales jurnalele unor oameni aflaţi la apusul vieţii când, mai înţelepţi, mai sătui de ifose, fasoane moderne şi vindecaţi de stereotipuri, îşi asumă curajul şi libertatea de a fi ei înşişi. De fiecare dată, la finalul cărţii, am aceeaşi uluire: cum se face că vorbim de evoluţie în cazul omului când mereu, fiecare generaţie o ia de la zero?

Când, în ciuda cărţilor de memorii, a sfaturilor şi educaţiei, de fapt, nu învăţăm nimic de la cei care pleacă? Habar n-am dacă nu-i credem, ne minţim că suntem altfel, că nouă nu ni se poate întâmpla, că suntem mai deştepţi sau mai norocoşi. Dar pur şi simplu repetăm la nesfârşit aceleaşi greşeli, pentru ca, într-un moment de luciditate şi sinceritate, să recunoaştem că, de fapt, n-am învăţat nimic şi nu ştim nimic.

Din când în când, moartea cuiva drag ne „vindecă de micisme”, vorba lui Steinhardt. Atunci, lumea noastră de iluzii se zdruncină şi ne dăm seama că lucruri care până atunci păreau vitale: facturile de luna asta, toanele, orgoliile, lupta asta sacadată şi continuă pentru a avea mai mult şi mai bine, orgoliul de a avea mereu dreptate, nu înseamnă nimic. Pentru că în trei zile „lumea ta vitală” se poate spulbera şi din vise de mărire, orgolii şi aroganţă rămâne, la propriu, o mână de ţărână.

O prietenă m-a rugat în urmă cu o săptămână să-i scriu necrologul.  Azi, la exact şapte zile de la acel telefon, a trebuit să o fac. Şi mi-am dat seama, încă o dată, ce rămâne în urma unui om. Nimeni nu-şi aduce aminte şi nu scrie într-un necrolog că ţi-ai plătit facturile la timp, că ai muncit peste program, că ai dat cadouri scumpe sau ai avut nu ştiu ce poziţie socială. În schimb, toţi îşi amintesc de modul în care le-ai spus „mulţumesc”, le-ai zâmbit şi le-ai arătat cât sunt de importanţi pentru tine.