Jenant, mişeilor! / Război şi frică

Cineva spunea că asumarea totală a unui drum face din „călător” un erou. Indiferent dacă scopul e bun sau nu. Am admirat întotdeauna oamenii care sunt în stare să „ardă” pentru ceva sau cineva. Îi respect însă şi pe cei total „reci”, pentru curajul de a urma, cu toate consecinţele, calea lor.

Nu mi-au plăcut însă niciodată „călduţii”. Oamenii lui „şi aşa, şi aşa”. Eroul unei nuvele de Arthur Schnitzler, din cauza fricii de răspundere, ajunge în cele din urmă porcar. În România, cu puţine excepţii, fricoşii ajung în politică, unde, sub masca „obiectivităţii”, „diplomaţiei” şi „imparţialităţii” îşi ascund frica de decizie şi de răspundere.

În martie 1939, Churchill îi spunea Marthei Bibescu: “Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani”.

Un lider adevărat gândeşte ca şi Churchill: Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. E sportul spiritului: provocarea bătăliei, curajul, tăria, voinţa. Politicienii de azi nu întineresc. Nu e război, dar efectul va fi acelaşi. Pentru că, la fel ca în război, glonţul te poate lovi oriunde dacă fugi. Direcţia nu e niciodată sigură. Dar cel mai mare risc e să rămâi pe loc. România a încremenit din cauza laşităţii, fricii viscerale de răspundere şi de tărie.

Un prim-ministru, un ministru, un primar sau orice fel de ales, poate face greşeli. Poate lua decizii greşite. Catastrofale. Dar niciodată un om de stat n-are voie să adopte tactica lui „şi aşa, şi aşa”.

În urmă cu vreo 50 de ani, chinuită de Securitate în mod îngrozitor, o femeie simplă de la ţară refuza să-i toarne pe cei cunoscuţi. Peste ani, cine o întreabă: „dar nu v-a fost frică?”. „Ba da, m-am temut şi atunci şi în fiecare minut pentru viaţa mea şi a familiei mele. O frică fizică, îngrozitoare, care m-a stăpânit zeci de ani. Dar mi-a fost mai frică de Dumnezeu şi de istorie”.

Femeia asta ştie ce nu ştie nici Ponta şi nici guvernul lui. Există o presiune mai mare decât cea politică sau cea a unui grup de protestatari. Există „presiunea” divină şi istorică. Iar aici, sentinţa nu lasă loc de „dar să vedeţi că...”, ci dă verdictul simplu, ţărăneşte: „Ţi-a fost frică? Eşti un laş”.