Curs valutar
Recomandările Gazetei
Evenimente locale, concerte, teatru, expoziții, filme, cărțiNewsletter
Ultimele comentarii
Jenant, mișeilor! / Răz-bunare şi răz-gândire
„Lasă, cu cât e mai rău, cu atât va fi mai bine”, a răspuns unul dintre marii duhovnici ai României, întrebat despre situaţia dezastruoasă din ţară. Dincolo de semnificaţiile religioase ale suferinţei, părintele ştia că poporul român nu face nimic pentru a-i fi mai bine, până când nu îi e foarte rău. Până îi „ajunge cuţitul la os”. De fapt, marile noastre momente eroice s-au născut, mai mereu, din disperare. Iar atunci când s-au răzvrătit, românii au făcut-o mereu după secole de asuprire, robie şi suferinţă. Dar primul pas pentru îndreptarea unei greşeli este recunoaşterea, acceptarea ei. Unul dintre motivele pentru care românii nu reuşesc să îndrepte lucrurile e faptul că nici măcar nu le acceptă. Mai grav decât faptul că magistraţii, preoţii, medicii, profesorii greşesc e să nu admitem că pot să greşească şi să pregătim măsuri pentru astfel de situaţii. Răzbunarea, în sens etimologic nu înseamnă înlocuirea unui rău cu alt rău, ci restabilirea binelui, la fel cum răzgândirea înseamnă restaurarea gândirii. Atunci când un judecător corupt e pedepsit, când un medic care intenţionat a nenorocit un pacient e dat afară, sau când un preot care a încălcat canoanele, smintind enoriaşii e caterisit, nu înseamnă că i-am pedepsit pe ei, ci că am restabilit normalul în societate. Pe de altă parte, greşelile altora, problemele societăţii şi bălăcăreala din jur, nu ne pot justifica în niciun fel lipsa propriului spirit civic. Niciodată societatea românească nu a fost şi nu va fi perfectă, dar mereu s-au găsit oameni care să se sacrifice pentru Ţară şi Neam. Oare Horia, Cloşca şi Crişan nu puteau să se scuze că „nu merită să mori pentru un neam care s-a învăţat să fie slugă şi care te vinde pe 300 de arginţi”? Oare martirii temniţelor comuniste nu puteau să spună: „Nu merită să murim noi pentru un popor de laşi şi lingăi, care vede în robie, libertatea”? Oare eroii de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz nu puteau să se scuze că: „ce folos că vom elibera pământul străbun dacă noi vom fi îngropaţi sub el”?
Ba da, fiecare dintre ei puteau să găsească scuze şi argumente. Nu au făcut-o pentru că ştiau că, de fapt, nu există nicio scuză care să justifice propria inacţiune. Şi că cea mai cruntă răzbunare e răz-bunarea, adică restabilirea binelui.