Jenant, mișeilor! / Rămas bun, domnule Codrea!

Săptămâna trecută, Petru Codrea, ultimul supraviețuitor al temnițelor comuniste din Sighetu Marmației și unul dintre puținii foști deținuți politici care mai trăiesc în Maramureș, a plecat la cele veșnice. Încet-încet, ne mor eroii și oamenii care pot să mărturisească și să demonstreze, prin puterea propriului exemplu, că onoarea, virtutea, morala sau curajul nu sunt vorbe goale. Că se poate să trăiești frumos până la sfârșit, indiferent cât de greu ar fi drumul și, odată ajuns la capătul „călătoriei” să fii împăcat pentru că ai ales drumul corect.

Asemeni tuturor deținuților politici pe care i-am cunoscut, domnul Codrea avea acel zâmbet cald, bun, iertător și resemnat și privirea profundă a omului care, din suferință, a înțeles despre ce este în fond viața.

De o modestie rară, o educație aleasă și un bun-simț caracteristic secolului trecut, domnul Codrea nu se considera erou, nu se lăuda și nu se plângea niciodată. Nu vorbea despre sine, decât dacă era întrebat și nu dădea niciodată sfaturi.

În urmă cu câțiva ani, îl întâlneam des la Memorialul din Sighet, unde, alături de domnul Ilban și alți foști deținuți politici încercau să le spună tinerilor ce a însemnat comunismul. Mi se părea ciudat că se întâlnesc în acel loc care le-a pricinuit atâta suferință. Mult mai târziu am înțeles că ei nu priveau fosta închisoare nici cu ură, nici cu ranchiună, pentru că au învățat să ierte. Pentru ei nu era un loc de tortură, ci era locul care le reamintea cât de jos poate coborî un om sau cât de sus poate urca duhovnicește. Iar direcția nu o dă niciodată scara, ci conștiința și sufletul omului.

Ei au urcat neîncetat, fără să se trufească și fără să-i judece pe cei care coboară. Au învins nu pentru că au urcat întreaga scară, ci pentru că nu s-au lăsat biruiți nici de suferință, nici de rău, și nici măcar de puținul bine pe care l-au trăit.   

Rămas bun, domnule Codrea! A fost o onoare, ați fost un om „nebiruit”...