Jenant, mişeilor! / „Rămâneţi flămânzi, rămâneţi nebuni!”

În 2005, Steve Jobs, fondatorul Apple, un vizionar al cărui geniu a fost comparat cu al lui Einstein, a susţinut în faţa absolvenţilor Universităţii Stanford un discurs alcătuit din trei poveşti, trei pilde despre sine, despre dragoste şi pierderi, despre moarte, pe care îl încheia cu îndemnul unui ziar mic, din anii ’70, care titra sub o fotografie cu un drum de ţară, la răsărit: „Rămâneţi flămânzi, rămâneţi nebuni!”.

Spunea că asta şi-a dorit mereu pentru el şi asta le ura şi absolvenţilor Stanford.

Am analizat în multe feluri îndemnul lui Jobs. Iniţial, m-am gândit că se referă la o „foame de cunoaştere”, la curiozitatea de a descoperi lucruri şi „nebunia” de a le realiza.

Apoi mi-am amintit că îndemnul revistei apărea chiar în ultimul număr scos pe piaţă. Deci, sunt şanse mare ca „flămând” să fie folosit la propriu. În fond, oricâtă „foame şi sete de cunoaştere” ar avea o persoană şi oricâtă „nebunie” de a visa lucruri măreţe, dacă nu e în niciun fel obligat de circumstanţe, s-ar putea să nu le urmeze niciodată şi să nu afle niciodată ce ar fi putut deveni.

Steve Jobs a devenit cel pe care îl ştim pentru că, înainte să-l ridice, „viaţa l-a lovit în cap cu o cărămidă”, cum le mărturisea absolvenţilor. A fost flămând la modul cel mai concret, umilit, şi a pierdut tot înainte să câştige mai mult. Dar nu a pierdut niciodată legătura cu sine şi cu visele sale.

Mă gândesc că, în ultimii 25 de ani, România n-a progresat pentru că suntem într-o zonă de „călduţ” extrem de periculoasă: nici prea rău încât să ne scoată din pepeni şi să ne determine să acţionăm, nici prea bună încât să ne facă de adevăratelea mulţumiţi şi fericiţi.