Jenant, mişeilor! / Radiografia unui Neam

Se spune că un bărbat s-ar fi dus la o mănăstire. Văzându-l pe stareţ, i-a spus: „aş vrea să fiu călugăr aici, dar dar n-am nici credinţă, nici tărie, nici înţelepciune şi nu-mi pot fi de folos nici mie, darminte altora”. Stareţul l-a privit blând şi l-a liniştit: „nu-i nimic, dacă vei dărui celorlalţi credinţă, tărie şi înţelepciune, le vei dobândi şi tu, pentru că, adevărata virtute este să dai din ceea ce nu ai”.

Mi-am amintit de povestea asta zilele trecute, când aleşii de toate rangurile au început să depună jurământul. Nu ştiu câţi dintre ei s-au gândit asemeni omului care a bătut la porţile mănăstirii şi nu ştiu câţi dintre români ştiu povestea asta.

Ştiu însă cu siguranţă că noi niciodată nu considerăm că avem destul pentru a da şi altora când vine vorba de lucruri materiale şi niciodată nu recunoaştem că nu avem aproape deloc când vine vorba de cele spirituale.

De la grădiniţă suntem învăţaţi că România e cea mai frumoasă ţară, că românii sunt cei mai frumoşi şi cei mai deştepţi şi că asta e destul.

Despre boala naţională a trădării nu vorbeşte nimeni, că deh, ni se pare normal să lăudăm un om atunci când îl laudă şi alţii şi să-l scuipăm, când îl scuipă şi alţii.

Despre boala lenei şi supraaprecierii: „copilul meu putea fi cel puţin prim-ministru, dar n-a avut noroc. Şi, dacă e băiat deştept, cum să muncească el pe şantier?”, nu vorbeşte nimeni, pentru că     n-are cine. O practică mai toţi.

Despre lehamite, dezinteres şi neimplicare vorbesc în schimb toţi şi toţi aşteaptă ca cineva să arate plăcuţa cu „acţiune”, ca pe platourile de filmare.  

Despre laşitate, lipsă de onoare, de caracter, curaj, tărie şi eroism mai vorbesc câţiva, dar nu-i aude nimeni din cauza hohotelor de râs: „eroi, la ce ne trebuie nouă eroi?”.

Şi-apoi, cine să mai bată azi la porţi închise şi să asculte bazaconii. Auzi, cui să dai din ce nu ai?”.