Jenant, mişeilor! / Putere şi credinţă

Marie Curie spunea că nu trebuie să-ţi fie frică de nimic în viaţă, trebuie doar să înţelegi. Numai că, privindu-i pe oamenii politici care pierd puterea, fie că vorbim de cei locali, americani, ruşi sau francezi, imaginea e aceeaşi: niciunul nu înţelege de ce şi cum de a fost posibil.

După ce a căzut de la putere, Troţchi povesteşte că a fost întrebat de nenumărate ori cum de a fost posibil. Cum a putut cădea?  Celor care îl chestionau insistent, Troţchi le spune că puterea li se pare un obiect pe care îl scapi din mână. El însă a înţeles: puterea se pierde când influenţa anumitor idei şi anumitor stări psihice descreşte în sferele diriguitoare şi în rândurile maselor.

Se schimbă credinţele, se schimbă idealurile, apar planuri noi. Troţchi a căzut nu pentru că s-au urzit planuri împotriva lui, ci pentru că oamenii nu mai gândeau şi credeau ca şi el. I se spunea că este individualist şi aristocrat, lui, teoreticianului revoluţiei permanente, pentru că nu înţelegea că masele sunt sătule de revoluţie. Steinhardt spune că puterea nu e decât o stare, un rezultat: guvernanţii nu sunt la putere pentru că au mijloacele de coerciţiune în mână, ci au mijloacele de coerciţiune în mână pentru că sunt la putere.

Cine crede altfel, e asemeni celor care îl chestionau pe Troţchi şi credeau că puterea o poţi scăpa din mână asemeni unui stilou. Guvernanţii îşi iau „seva”, „energia” din cei care-i deleagă şi, pierzând legătura cu „sursa”, adică cu poporul, devin vlăguiţi şi, încet, pierd puterea.

„Rupţi” de popor, blocaţi în discursuri sterile, fără nicio legătură cu realitatrea, cei mai mulţi oameni politici români sunt ţinuţi la putere de un fir de aţă. Pot cădea oricând, şi chiar o fac, la cea mai mică adiere.

În mod ciudat, în loc să alimenteze „izvorul”, să-i facă pe oameni să creadă, să încerce să înţeleagă, se blochează în proiectul lor sortit eşecului, cad şi se întreabă obsedant: „De ce?”.