Jenant, mişeilor! / Prea răi, prea fiţoşi, prea fără ţară

Habar n-am dacă Dumnezeu râde sau plânge când ne vede. Noi, cu atât mai puţin nu ştim cum să reacţionăm. Poate de aceea, în faţa amestecului de nesimţire, fiţe, preţiozitate, egoism şi orgoliu care caracterizează „omul modern”, e mai bine să taci.

Peste tot, pe stradă, la televizor, la telefon, în vecini, la magazin, ne lovim de atributele sale. O ţară întreagă s-a arătat indignată de funeraliile cu ştaif ale Reginei Ana, de titluri şi protocol, dar nimeni nu e indignat că am ajuns să ne comportăm cu toţii, ca şi cum am fi rude cu toate casele regale din Europa, am deţine trei premii Nobel şi întreaga Galaxie ar fi fost creată pentru noi. Ipocrizie? Nu, doar suficienţă, prea multă stimă de sine, ignoranţă, nesimţire şi orgoliu.

„Omul normal” e o specie pe cale de dispariţie, căreia îi ia locul „omul modern”. Omul care vorbeşte musai cu accent străin, care te priveşte de sus, care cere, pretinde orice şi când primeşte crede că i se cuvine, drept urmare, cuvântul „mulţumesc” nu există în vocabularul său.

Omul care crede că toţi şi toate sunt la dispoziţia lui, care nu se pune niciodată în locul celorlalţi pentru că important e doar el. Care nu ştie să spună nici „te rog”, nici „mulţumesc”. Care tutuieşte pe toată lumea, care se crede savant pentru că a descoperit google-ul şi e expert în comunicare pentru că are pagină de facebook.

Bunica mea îmi spunea că răul se propagă mai uşor decât binele şi că nervii tăi, toanele tale, ifosele tale îi vor face şi pe alţii să aibă toane, nervi şi ifose.