Jenant, mișeilor! / Povestioară

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
„ - Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata, să-l întrebe. „ - Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. „ - Unde? Unde e Raiul?”, îi întrebă copilul, aproape plân­gând, pe oamenii din sat. Dar oa­menii nu aveau timp de el, erau grăbiţi…
„ - Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „ - Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul”.
Zis şi făcut. Băiatul a plecat spre pustie şi l-a găsit pe bătrân, rugându-l să-i arate Raiul, iar bătrânul i-a promis că a doua zi o să i-l arate. În zori, cei doi băteau la poarta unei mănăstiri. Băiatul a fost primit ca frate. Făcea curăţenie şi ajuta călugării. Dar avea ceva pe suflet. Întrebat de stareţ, îi povesti: „ - Acolo, în clădirea aia mare, este un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce şi nu poate să se mişte şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”. Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea Iubire. Seară de seară, copilul îi ducea mâncare Fratelui mai mare. Aşa a urcat a doua treaptă a Raiului: Prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăs­tirea. Numai biserica nu fusese contro­lată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Când a ieşit, băiatul le-a povestit de Prietenul său. Egumenul cel Bătrân îl rugă pe băiat să-i spună Prietenului său să-l primească şi pe el. Băiatul i-a spus, cu sfială, dar răspunsul a fost „nu”. Copilul însă a in­sis­tat: „ - Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”. După o lungă tăcere, Fratele cel Mare, a zis: „Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”.
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul i-a dat vestea! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau.
„ - De ce?”, întrebă nedumerit, copilul.
„ - Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul a văzut! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul.
„ - Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte.
„ - Nu se poate!” strigau aceştia.
„ - Cum arată?”
„ - E plin de iertare”, murmură copilul.