Jenant, mişeilor! / Poveste cu ciori

Se spune că ciorile ar putea să-şi facă cuibul în câteva luni, dar şi-l fac aproape într-un an. De ce? O cioară aduce un pai, îl pune în cuib şi până să plece după altul, altă cioară i-l fură. Apoi, în loc să caute un alt pai, prima cioară i-l fură din nou, şi tot aşa. Astfel că, paiul se plimbă în toată comunitatea de ciori, încât nu mai ştie nimeni cine e hoţul, cine e păgubitul.

Noi, românii, ne-am considerat întotdeauna o naţiune de vulturi, dar mi se pare că povestea asta ni se potriveşte perfect.

Ne-am obişnuit în perioada comunismului să trădăm şi să furăm oricum, oricând şi de la oricine „ce vrei mă? Doar n-am furat dintr-al tău!”, „şi ce dacă l-am pârât, nu se putea altfel, ş-apoi de ce nu stătea şi el ca toţi oamenii, ce i-a trebuit să se retragă în munţi?”. Unii pentru treizeci de arginţi, alţii pentru poziţii înalte, alţii din prostie, alţii din răzbunare. Până când, am devenit un neam de trădători şi hoţi. După Revoluţie, „jaful” s-a cizelat, dar rezultatul a rămas la fel: „ce mă, dacă fur de la patron, dă-l încolo că face avere pe spinarea noastră!”, „ce dacă fur Statul, nu-l fură toţi?”.

Şi, peste toate, am făcut o pasiune pentru „paiul vecinului”. Şi dacă nu ne e folositor la ceva, dar măcar să nu-i fie bun lui şi nu să fie el mai bogat, mai bine văzut, mai, mai, mai decât noi.

N-a calculat nimeni în cât timp ne-am fi putut construi „cuibul”, dacă nu ne consumam energia cu hoţii, invidii şi trădări.

Ş-apoi, dacă e să mă întrebaţi pe mine, nici nu-l merităm.

Aşa cum, demult, un preot cu har, Arsenie Boca, le răspundea credincioşilor, care se plângeau că n-au preot bun în sat, că: „aveţi preotul pe care îl meritaţi, pentru că şi voi sunteţi răi. Fiţi buni şi veţi avea preoţi buni”. Avem ţara şi conducătorii pe care îi merităm.

P.S. Vrea cineva un pai?