Jenant, mișeilor! / Poveste

La televizor, un prezentator cu voce baritonală făcea apologia demo­craţiei, justiţiei şi statului de drept, accentuând cuvinte cheie ca şi „e-u-ro-pean”, „tra-seu e-u-ro-pean”, „jus-ti-ţi-e in-de-pen-den-tă”, „an-ti-co-rup-ţi-e”. Ultimul cuvânt nu s-a mai auzit pentru că femeia oprise televizorul şi acoperise exerciţiul lui de dicţie cu un „bla-bla” apăsat.
Pentru ea, Elena, dreptatea are alte valenţe, are miros de sânge, urme de ciomege şi bâte, gust de umilinţă şi o întrebare surdă mai dureroasă şi în­jositoare decât beciurile din Măgu­rele: „De ce? De ce eu?”.
Parcă în sticla televizorului, Elena vede aievea „filmul real” derulat atunci. Era 14 iunie 1990. S-a trezit cu nişte indivizi peste ea, în casă. Căutau o femeie pe nume Ileana. „Ileana, Elena? Care Ileana?”. „Ia mai taci că-ţi umflu capul”. Au scos-o desculţă şi în capot, au dus-o întâi la Universitate, au bătut-o până şi-a pierdut cunoştinţa. Şi-a revenit cu greu, neînţelegând nimic. Au dus-o la circa de poliţie apoi, la Măgurele. Altă bătaie şi ameninţarea că vor fi împuşcaţi. Atunci întrebarea a de­venit obsedantă, îi lovea gândul ca bâta unui miner mânat de „mânie proletară”.
N-a mai răbdat, a strigat: „Împuşcă-mă!”. Au dus-o într-un garaj unde a stat până în 19 iunie: femei, bărbaţi, copii, mizerie, bătaie, ameninţări. Mâncare nu, că acei care „au distrus ţara nu merită”. 
Ea, Elena, era considerată pericol social. După două luni au lăsat-o să plece. Şi-a pierdut serviciul, copilul care rămase singur nu avea ce să mănânce. Nu l-a mai putut înscrie la facultate, n-avea bani. Ea a rămas cu probleme de sănătate, fiul ei cu frustrarea că trebuie să se angajeze la o fabrică ca să aibă ce pune pe masă, în loc să termine facultatea.
Ei, vinovată că o cheamă Elena, nu i s-a făcut niciodată dreptate. Nimeni nu i-a plătit despăgubiri vreodată. De atunci ştie că în România demo­craţia şi justiţia sunt povesteşti spuse apăsat şi cu dicţie la televizor.

„Ne-mer-ni-ci-e”, „mi-şei”, „ne-drep-ta-te”.