Jenant, mişeilor / Poveste

L-am cunoscut întâi din scris. Apoi, l-am zărit odată, întâmplător, la Aiud. Recent, a venit în Baia Mare. La fiecare laudă a noastră, răspundea, aşa cum a învăţat în închisorile comuniste „să nu-ţi faci idoli din oameni în viaţă”.

La 84 de ani, are putere să citească până la 4 dimineaţa, merge, de câte ori are ocazia să le vorbească tinerilor şi bate ţara în lung şi-n lat, cu trenul, ca să ne amintească că au fost odată o mână de oameni care au gândit că România merită să trăiască şi să moară pentru ea. Marcel Petrişor este unul dintre acei oameni în faţa căruia rămâi mut. De uimire, de admiraţie, de respect. Şi mai ales de multele paradoxuri care demonstrează că Dumnezeu nu e deloc contabil.

Un om trecut prin cele mai crâncene închisori comuniste, care şi-a trăit viaţa fără pată şi fără compromis, nu se laudă niciodată. Nu bravează spunând că i-a fost uşor şi nici nu se plânge spunând că i-a fost greu. Despre realitatea că nu şi-a astâmpărat niciodată foamea cronică dobândită în anii de temniţă, oricât şi orice ar fi mâncat, vorbeşte râzând. Despre slăbiciuni, vorbeşte cu înţelegere. Iar despre viaţă, cu umor şi ironie.

Pe vremuri, bunicul lui, preot, i-a spus că dacă vrea să-i fie bine în viaţa aceasta să-şi asculte raţiunea, dacă vrea să-i fie în lumea cealaltă, să-şi asculte inima. Şi şi-a ascultat doar inima, întotdeauna.

Aşa a ajuns să treacă prin cel mai crâncen iad. Şi, aşa a ajuns, azi, la 84 de ani, să fie senin şi întreg la minte şi suflet.

Oamenii ca şi el demonstrează că acei care au ştiut să moară, au ştiut şi să trăiască. Şi că viaţa şi planurile lui Dumnezeu n-au logica noastră contabilicească. Cei care, încercând să facă totul pentru ei şi fericirea lor, s-au îngrijit, au călcat peste orice, au trădat, au minţit, au „turnat”, sunt morţi demult. Alţii sunt singuri, nefericiţi şi trişti. El, care a mâncat şi a dormit o viaţă întreagă cum şi când a apucat, care a sacrificat totul pentru idealurile lui, care n-a avut niciodată o viaţă comodă, confortabilă sau relaxantă, trăieşte şi, în felul lui e fericit, deşi n-a căutat niciodată fericirea.