Jenant, mişeilor! / Poveste

A fost odată o grădină în care trăia un cârd de vrăbiuţe. Moşteniseră de la strămoşii lor această grădină micuţă, dar care avea de toate: un pârâu cu apă limpede, un lac, o pădure, o livadă, un câmp cu flori şi se lăudau că niciodată n-au vrut să-şi pună cuibul dincolo de gardul frumos, din nuiele, care mărginea grădina.

În schimb, cum grădina lor era amplasată tocmai pe drumul ce ducea la râu, între grădinile vulturilor, a şoimilor şi uliilor, erau atacate frecvent.

Deşi inofensive şi micuţe, au ştiut însă întotdeauna să-şi apere grădina şi spuneau, cu mândrie, că gardul de nuiele n-a fost dus niciun centimetru mai încolo.

La un moment dat, păsările din grădinile din jur au început să se lupte, iar vrăbiuţele au căzut în mijlocul „taberelor”. Şi-au pierdut un colţ de grădină, dar erau mulţumite că a rămas restul şi apoi, aveau cerul unde puteau zbura în voie. Numai că, într-o zi, gardurile de nuiele au fost înlocuite cu sârmă ghimpată şi, o mână albă, ce venise din ţara uliului, le-a luat pe rând, tăindu-le aripile. De atunci nu au mai văzut cerul numai printre zăbrele.

Câteva vrăbii au încercat să zboare, rănindu-se în sârma ghimpată, altele s-au răsculat şi s-au ascuns într-un colţ fără gratii, dar, rând pe rând, mâna albă le-a prins pe toate şi le-a strivit.

Vremea a trecut, iar vrăbiile au învăţat că zborul e rău şi poate aduce moartea, iar puii născuţi şi crescuţi între zăbrele mai ştiau doar din poveşti că, odată, în grădina lor au trăit păsări care zburau. Ei nu-şi folosiseră niciodată aripile.

Într-o zi însă, zăbrelele au dispărut. Vrăbiile au aşteptat o zi, două-trei şi n-a mai apărut nici mâna albă.

Păsările priveau în zare şi aşteptau. O vrabie bătrână a încercat să le convingă că acum pot zbura, sunt libere: „dacă n-aţi zburat măcar o dată nu sunteţi păsări, haideţi zburaţi”. Dar vrăbiilor le era frică şi fără mâna albă şi se simţeau închise şi fără zăbrele. Au ajuns s-o urască pe vrabia bătrână pentru că le tulbura liniştea.

Departe, o vrabie-şef sărbătorea victoria: „nu le mai tăiaţi aripile, acum nu mai e niciun pericol să zboare nimeni. Nu mai vor să zboare şi nici nu ştiu că pot”.

Dar departe, pe cer se zărea un punct negru care devenea tot mai mic. Vrabia bătrână avea dreptate.