Jenant, mişeilor! / Poveste

Octăviţă avea 19 ani când a fost arestat de comunişti şi condamnat la 15 ani de muncă silnică. A schimbat şase închisori şi multe lagăre de muncă, printre care cele mai dure erau „la Canal”. El, tânăr şi sănătos, reuşea să îndeplinească norma de muncă imposibilă pe care i-o impuneau comuniştii. Dar mulţi, cei mulţi deţinuţi, bolnavi şi slăbiţi, nu. Aceia, când se întorceau noaptea de la muncă, erau bătuţi crunt de gardieni. Unii mureau, alţii erau târâţi în barăci de camarazii lor.

Aşa păţise şi Romică, un medic din Bucureşti, grav bolnav. Ca să nu-l ucidă în bătaie, Octăviţă i-a dat lui, luni de zile, „munca sa”, ca să nu primească Romică bătaie pentru nerealizarea planului, ci el. Într-una din acele seri reci, Romică i-a luat mâinile în mâinile lui şi a rostit: «Octav, dacă vreodată mai scap de aici, o să vin pe jos de la mine din Bucureşti până la tine la Braşov, iar pe drum mă voi opri la toate bisericile şi mă voi ruga pentru sănătatea ta». Într-o altă seară rece, peste doi ani, Octaviţă a ieşit la poarta casei sale din Braşov. La gard era un bărbat. Slăbit, obosit, bolnav. Romică: «Octav, am venit să-ţi spun că sunt plecat de trei săptămâni de acasă. Am mers pe jos de la Bucureşti şi m-am ţinut de promisiune: toate bisericile, Octav!».

Astăzi, Octăviţă are 73 de ani, dar e sănătos ca şi atunci. Sănătate care crede că i-o datorează lui Romică. Şi rugăciunilor celor care s-au stins acolo, la Canal, sau în închisoarea mai mare, numită România.

E preşedintele AFDPR şi, atunci când nu e plecat în ţară să le vorbească tinerilor, merge la un sediu modest din Braşov, unde într-un colţ, stă o poză cu el şi un buchet de lăcrimoare uscate, culese atunci, demult, la Canal, pentru prietena lui, Carmen, păstrate 4 ani în temniţele comuniste şi scoase cu greu afară.

Atunci, la Canal, în serile reci, a plâns ultima dată. De atunci au urmat bătăi, a urmat moartea părinţilor, a unicului fiu, un şir nesfârşit de suferinţe. Dar el nu a mai plâns niciodată.

Spune şi azi, cu un oftat prelung, că e singurul lucru pe care comuniştii au reuşit să i-l ia.

Ascultând povestea lui încă o dată, mi s-a făcut ruşine. Teribil de ruşine pentru fiecare moment în care      m-am plâns, în care am rostit cuvântul „greu” şi „nu mai pot”. Teribil de ruşine pentru generaţiile de azi.

Poate că e adevărat, şi nu avem numai victoriile pe care le merităm, ci şi înfrângerile pe care le putem duce. Dacă pentru unii e nevoie de un adevărat „Waterloo” pentru a-i doborî, alţii cad uşor şi neeroic la primul strigăt de atac. Dar, din cenuşa iluziilor mele, mai sper că un Romică va merge pe jos trei săptămâni, intrând în toate bisericile şi mănăstirile din cale şi se va ruga pentru sănătatea morală a acestui Neam. Apoi, bătând la uşa lui Octav, îl va întreba uimit: „Plângi?”.