Jenant, mișeilor! / Pleacă ai noștri, vin ai noștri

E aci întregul scepticism românesc pri­vitor la oamenii politici. De ce şi-or fi închipuind aceştia că alegătorul român e nărod, nu ştim... Că nu i-a luat cu bâta la goană când veneau să-i ceară votul? Ba în ultima vreme, care candidat nu era iute de picior o lua pe spinare. Nu mai puteau să ajungă deputați la Cameră, unde aleşii se înjurau de mamă şi-şi dădeau ghionti ca să li se simtă prezența. Dacă nimerea să fie unul deputat, mai mult pentru că se plictiseşte rumânul de atâtea braşoave, li dădea votul de milă, de silă, doar o scăpa de el. Că bietul n-avea nici o meserie şi trebuia să mănânce şi el o pâine. Nu ştia altceva decât să dea din gură, așa că îi de la bâlciu. Din această pricină îi era indiferent cine venea la putere. Că o fi, că o păți... până se vedeau cu un scaun. Pe urmă, „la revedere şi n-am cuvinte”. De aceia vorba românului „Pleacă ai noştri, vin ai noştri”. Nici unii mai brezi ca alții.
Într-o seară ne-am pomenit şi noi la o masă colegială de cartier. Masa era dată cu câteva zile înainte de alegeri. Să se dispună oameni, sărbătoritul, şef de culoare, cu mutră de faun şiret, prezida masa. Bărbiţa răsucită, privirile piezişe, surâsul subțire îi dădeau nu ce înfăţişare de „cutră” bătrână. Tip specific al omului politic, înrăit în rele. În jurul mesei, muncitori
necăjiţi, coate goale, femei şi fete din cartier, mardeiaşi cu ora, fanți şi „liberi profesionişti”. După ce a mâncat lumea, a băut şi s-a veselit, au început discursu­rile. Omul cu bărbița de faun dădea cuvântul.
Un fante (modest). - Dacă domnul preşedinte mi-a zis... ca să zic așa, să spui şi eu ceva, vorba aia, că lupt şi eu pentru partid (tace o clipă încurcat, apoi răcnind): Trăiască şeful şi partidul. Ura!
Omul cu bărbiţa (surâzător): - Simţit... simţit
(...)Totul s-ar fi terminat bine dacă tocmai la urmă nu s-ar fi auzit o voce stridentă de femeie ce năvălise
- Iar cu politica... Unde eşti mă Stănică, arde-te-ar focu de nepricopsit. Îţi laşi copiii ne mâncaţi şi te ţii de politică, ai? Ce eşti tu, gospodar sau un flutură vânt?
Stănică, un lungan deşirat şi bleg, s-a ridicat în picioare și a ieşit afară, furios.
- Cum, fă, să răsti, crezi tu că am să las țara pentru o păcătoasă de nevastă și nişte mucoşi?
Dar când a venit sorocul să-i facă şi lui ceva „şefu” pentru că nu lăsare țara, „omul cu bărbița parcă nu-l văzuse niciodată în viață”.
- Nu-l mai prind eu prin cartier la noi, dacă nu-i jumulesc ciocul, mama lui... Politică îmi trebuia mie...!”.


Fragment dintr-un articol apărut în revista „Justiția”, nr. iulie-august 1938