Jenant, mişeilor! / Persoană, personaj, personalitate

Am citit undeva povestea unui bandit plătit de poliţia italiană să joace rolul unui disident celebru cu care semăna foarte bine. După ani de zile în care s-a dat disident şi a ajuns să-şi cunoască sosia, în momentul în care e pus de cei care l-au angajat să-l predea pe erou, refuză trădarea şi ajunge să fie ucis. „Masca” demnităţii şi curajului a ajuns în timp obişnuinţă şi apoi caracter.

Poate nu degeaba, la baza cuvintelor persoană, personaj, personalitate, stă latinescul „persona” care înseamnă la bază „mască, personaj jucat de un actor”.

Persoane suntem cu toţii, în momentul în care ne acceptăm „rolul” devenim „personaje”, dar modul în care „îl jucăm” ne face sau nu „personalitate”.

Toate personalităţile adevărate şi-au transformat „rolul” în ideal, menire şi viaţă. Şi, până la urmă, preţul pe care eşti dispus să-l plăteşti pentru a-ţi juca în continuare „rolul” face diferenţa dintre „persoană”, „personaj” şi „personalitate”. Prima categorie crede în orice şi în nimic, a doua crede până când e pus în faţa celui mai mic sacrificiu, iar a treia categorie crede indiferent de sacrificiul pe care trebuie să-l facă.

Cineva spunea că vedem lumea nu aşa cum e, ci aşa cum suntem noi. Poate că, după 1989, România a devenit o ţară cu prea multe persoane şi prea puţini oameni şi personalităţi. Şi, din cauza asta, o vedem pe ea, Ţara, hâdă, fără perspective, săracă, tristă, sumbră şi nedreaptă. Pentru că aşa suntem noi.

Personalităţile ei au văzut-o întotdeauna frumoasă, bună, dreaptă. Pentru că aşa erau ei.

Numai că, până la urmă, am putea schimba şi noi rolul, la fel ca banditul italian. Lipseşte curajul şi determinarea de a ne pune masca şi tăria de a o purta până la capăt.