Jenant, mişeilor / Patimi

Cineva spunea că cea mai grea boală a românilor e resemnarea. În România, totul e despre „resemnare”, de la istorie, la amplasarea geografică între marile imperii, la Mioriţa şi politica postdecembristă. Prea mult şi prea repede ne consolăm că „aşa a fost să fie”.

În fond, ce soartă putea să aibă un popor născut din amărăciunea unei înfrângeri definitive şi din decepţia unei victorii zadarnice?

Paler spune că, definitoriu pentru lipsa asumării gravităţii de către poporul român e faptul că noi nu avem nici o poveste de dragoste „naţională”. Niciun Tristan şi Isolda, niciun Romeo şi Julieta, nici un Don Quijote şi Dulcineea. Eroii noştri sunt, în mare parte martiri, iar orele noastre de istorie încep mereu cu „mândria” că poporul nostru nu a dus nici măcar un război de cucerire.

Poporul român ştie să sufere, a făcut-o mereu în istorie.Numai că, după ce urcă Golgota şi trece prin toate suferinţele şi umilinţele acestui drum, ajunge în vârf resemnat, fără să mai aştepte Învierea. Ratează esenţialul, minţindu-se mereu că „oricum, se poate şi mai rău”. Habar n-am dacă e modestie prost înţeleasă, ideea că nu merităm mai mult, sau pur şi simplu sfârşeala unei lupte interminabile.

Cert e că avem mentalitate de învins. Şi ne purtăm asemeni unei armate care, câştigând bătălia, fuge de pe câmpul de luptă făcându-şi inutilă propria jertfă şi resemnându-se că „nu are rost”.

Suntem liniştiţi că oricum ţara nu o va lua pe un drum bun - „deh, nu vom deveni noi Germania sau Elveţia”, că oricum democraţia românească rămâne tot şubredă - „că doar n-om fi noi ca americanii”, că nu putem găsi candidaţi oneşti şi bine pregătiţi - „toţi fură”, deci nu contează pe cine votăm etc.

E un fel de autosabotaj care spulberă orice firicel de entuziasm, curaj sau schimbare.