Jenant, mișeilor! / Pariul libertăţii

Se spune că nu e bine să fii „a man of one book”. Dar eu sunt. Citesc şi răs-citesc la nesfârşit „Jurnalul fericirii” şi mi se pare că ar trebui să fie pentru noi cam ce e „Don Quijote” pentru spanioli şi „Fraţii Karamazov” pentru ruşi. Mulţi cred că „Jurnalul fericirii” e o carte despre detenţie şi totalitarism. Eu spun că e una despre libertate. Şi, dacă am fi studiat-o cum se cuvine, poate am şti azi să ne şi trăim libertatea. 

Pentru Steinhardt, libertatea e mai presus de orice, un act (riscat şi neraţional) de credinţă, deci un pariu. După 25 de ani de democraţie, mi se pare că noi, românii, am cam pierdut pariul.

Teoreticienii democraţiei de azi au crezut că, distrugând morala, onoarea, respectul şi distincţia vor obţine totul. Timpul a dovedit că au pierdut totul. Azi, nicio instituţie din România nu e imaculată, toate, de la educaţie, la justiţie, biserică şi sănătate se bălăcăresc în aceeaşi mocirlă. Diferă doar gradul de „adâncire” în mizerie. Iar un astfel de sistem nu înseamnă democraţie, ci haos. O dictatură a culpabilităţii şi suspiciunii generale.

De fapt, toate tratatele de drepturi fundamentale şi toate tezele despre democraţie n-au putut dovedi decât ceea ce ştie ţăranul simplu din Maramureş, Bucovina sau Făgăraş: că la baza unei democraţii puternici tot imaginea înduioşătoare şi gravă a omului cumsecade trebuie să stea.

Numai că, pe lângă ascensiunea nesimţiţilor, corupţilor şi avizilor de putere şi bani, România se confruntă cu o altă problemă: „trădarea” oamenilor cumsecade. Sătui, scârbiţi, neîncrezători, oamenii oneşti nu mai vor să-şi folosească nici puterea democrată, nici libertatea. Au renunţat.

Iar pentru ceilalţi, libertatea a devenit doar dreptul lor de a face, a spune, a lua. Am spus mereu că generaţiile trecute au avut nevoie de virtuţi mari pentru a îndura nenorocirea comunistă. Noi avem nevoie de virtuţi şi mai mari pentru a duce „fericirea democratică”.

De asta, aş împărţi, gratuit, „Jurnalul fericirii” fiecărui român.