Jenant, mișeilor! Paradoxurile vremurilor noastre

 Niciodată în istorie, oamenii n-au fost mai preocupați de ,,dezvoltarea personală”, coutching, self esteem și altele asemenea, decât în prezent. Și totuși, niciodată n-au fost mai anxioși, depresivi și incapabili de relații sociale normale ca și azi. Un psihoterapeut care nu servește baliverne de marketing psihologic numește aceaastă realitate ,,sindromul bebelușului”. Pentru că toate motto-urile cu ,,iubirea necondiționată”, ,,fii prioritatea ta numărul 1”, ,,acordă-ți doar ție importanță” etc. ne transformă de fapt în niște ,,bebeluși – adulți”. Bebelușul este singurul care își cere drepturile fără să se simtă vinovat și fără să-i pese dacă l-a deranjat sau supărat pe cel de lângă el. Și ar trebui să fie singurul care are dreptul să facă asta.

Pentru noi, ceilalți, adulții, care se presupune că avem discernământ și rațiune astfel de chestiuni nu denotă altceva decât narcisism infantil și egocentrism. Suntem, altfel spus, o generație de răzgâiați, care se acceptă pe sine întru totul dar nu acceptă deloc pe nimeni din exterior care nu este întru totul de acord cu el sau nu-l laudă.

Astfel de oameni, mereu avizi de apreciere și aprobare, sunt cel mai ușor de manipulat, cei mai vulnerabili și cei mai predispuși la drame, reale sau imaginare.

Paradoxal, deși avem cel mai mare acces la informații din toate timpurile, suntem probabil la fel de ușor de manipulat ca și în urmă cu 50 de ani, în plină eră comunistă, când informația înseamna doar oficioasele de partid.

Tot paradoxal, deși avem în medie cel mai mare grad de educație din istorie, suntem generațiile cu cei mai mulți analfabeți funcționali, incapabili să facă asocieri, sinteze, să extragă concluzii.

De ce?

Bunicii și străbunicii noștri ar spune-o simplu: ,,că nu ne vedem lungul nasului”. Puțină smerenie și modestie, puțină lăsare de la sine, puțină auto-critică, și multă iertare ne-ar ,,dezvolta personal” cu adevărat. Și, ne-ar transforma în adulți.