Jenant, mișeilor! / Paradoxurile unei Românii în derivă

Nu știu dacă ne mai căutăm brand de țară, însă cel mai potrivit ar fi „România, țara în care plângi, până te apucă râsul”.

Disperarea, precipitarea și manipularea specifică unui an super-electoral se suprapun peste neputința și incompetența tipic românească. Rezultatul? Un fel de cârpă zdrențuită și învechită, căreia, în loc să-i pui petic, îi coși paiete.

Mai nou, unul dintre sloganurile politicienilor este digitalizarea, pentru ei un fel de panaceu care va rezolva și evaziunea, și corupția, și lipsa de transparență. Orice om cu mintea la cap își dă seama că riscurile sunt mult mai mari decât beneficiile. Iar scandalul cu datele furate de hackeri săptămâna trecută ne îndreptățește să ne întrebăm cum va proteja statul datele noastre, dacă nici măcar buletinul premierului nu îl poate ține în siguranță?

Întrebarea este evident retorică. Iar concluzia tragicomică, adică românească.

O fi bună digitalizarea, nu zice nimeni că nu, dar, totuși, nu e absurd să vorbești de ea, ca de o prioritate zero, când unul din patru români are încă WC în curte, aproape 1000 de localități nu au curent, iar analfabetismul funcțional depășește 50%?

Ce țară normală la cap digitalizează serviciile înainte să le aibă? Și ce îl încălzește pe badea Vasile, care se scufundă în noroi, că poate să-și trimită petițiile on-line, când el se întâlnește toată ziua cu primarul pe uliță?

Preluarea unor teme și sloganuri nu înseamnă viziune. Iar nebunia asta a digitalizării forțate, ca și în cazul e-factura, nu înseamnă nici modernism, nici dezvoltare. Doar miserupism și neputință. Ca și amărâții cărora lor li se prăbușește casa de șubredă ce e, dar, în loc s-o repare, își iau parabolică, tocmai ca să aibă net.

Așa că, mai ușor băieți cu discursurile pompoase. Că unii români, e drept puțini, mai știu citi și, din nefericire pentru voi, își folosesc această abilitate.