Jenant, miseilor! / Oracolul oracolului

Ma amuza teribil cartile si oamenii care cred ca pot servi „retete” general valabile gen: „cum sa ai succes in cariera”, „cum sa fii fericit”, „cum sa-ti construiesti singur casa”. Si sincer, nu cred ca vreunul dintre cititorii lor cred ca intr-adevar cartea le va aduce succes, bani, fericire etc. Eu numesc asta „sindromul Delpfi”. Oamenii au avut nevoie totdeauna de un „Oracol” chiar daca acesta nu le spunea de fapt nimic. Multa vreme am crezut ca grecii au gandit chibzuit cele trei indemnuri. „Cunoste-te pe tine insuti”, pentru ca destinul e de fapt propriul nostru caracter. „Nimic prea mult”, un indemn ciudat pentru un popor care a trait dupa principiul „nimic prea putin” si care evident e valabil in multe lucruri dar nu e valabil in niciunul dintre putinele decisive. Stim cu totii ca mancatul, bautul si in general cam orice peste masura dauneaza. Stim cu totii ce a patit de exemplu Midas din cauza lui prea mult. Dar in acelasi timp stim cu totii ca nicinul dintre oamenii care au crezut, au daruit, au vrut, au iubit prea putin, n-au trait cu adevarat. Si in fine, al treilea, „garantia aduce nenorocire”, am crezut multa vreme ca se refera la teama noastra de riscuri si responsabilitati. De-a lungul istoriei, pentru libertate au murit cei mai multi oameni. Pentru ca mai apoi, cand au primit-o, sa-i urasca pe cei care le-au dat, pentru ca libertatea iti ia un drept vital pentru om: posibilitatea de a da vina pe altii pentru modul in care traiesti si confortul psihic care decurge de aici. Am ajuns sa cred ca omul poate suporta aproape orice, in afara de „greutatea” propriei vinovatii. Mai tarziu, cand l-am citit pe Noica am inteles „cheia succesului unui oracol”. Noica spunea ca oracolul avea ca si clientela principala vanzatori ambulanti, mici industriasi, comis-voiajori si ca, de fapt, cele trei indemnuri sunt pur comerciale si inseamna in traducere: cunoaste-ti marfa, nu cere prea mult si garantia e lipsa de incredere. De fapt, oamenii au nevoie de un „Oracol” nu ca sa le spuna lucruri. Ci ca sa si le spuna ei singuri. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro