Jenant, mișeilor! / Omenie

În limba română, starea de omenie e la fel de greu de definit ca și dorul. Dar omenia, recunoștința și mulțumirea sunt atributele care definesc cel mai bine sufletul bun al unui om. În urmă cu mulți ani, într-o campanie a GAZETEI, am oferit pachete cu alimente bătrânilor cu cele mai mici pensii din județ. Am ajuns și în Ieud, la o bătrânică pe a cărui cupon de pensie trona fabuloasa sumă de… 2 lei.

Țin minte de parcă ar fi fost ieri: casa micuță, curată și îngrijită de peste vale și, mai ales, țin minte bucuria femeii, nu la gândul că a primit ceva, ci la gândul că îi pasă cuiva de ea. Era atât de fericită că am vizitat-o și că ne-am gândit să o ajutăm. Pentru ea, gestul era mai important decât pachetul în sine. După ce am plecat, uimiți de omenia și ospitalitatea ei, am văzut-o în urma noastră. Alerga cu o pungă cu alune de pădure în mână.
Ni le-a întins cu mâinile ei frumoase, ca de icoană și ne-a spus: „Nu am altceva, dar vreau să vă dăruiesc și eu ceva”. Bătrânica nu știa că ne-a dăruit deja ceva foarte important: o lecție de omenie. Am plecat de acolo gândindu-mă cine pe cine a ajutat și cine a fost mai generos. Cu siguranță, ea, bătrânica.
Cum am scris la început, omenia e la fel de greu de definit ca și dorul. Dar când vreau să definesc omenia, mă gândesc mereu la bătrânica din Ieud. Și când mi-e dor de oamenii frumoși la suflet, îi văd mâinile zbârcite și albe cu care ne-a întins punga de alune, și ochii albaștri, înlăcrimați, care rosteau un „mulțumesc” șoptit.