Jenant, mișeilor! / Oglindă

De la articolele despre copiii din orfelinatele groazei și minerii chemați la București, la eticheta de țară coruptă, subdezvoltată, prea tradiționalistă și poate chiar periculoasă, România postdecembristă nu a fost niciodată răsfățată de presa străină. Dincolo de goana lor după senzațional și dincolo de problemele reale ale noastre, ceea ce s-a schimbat radical e mentalitatea noastră. Nici în perioada interbelică, de exemplu, nu lipseau astfel de articole denigratoare la adresa României, nu lipseau nici acuzele unor politicieni. Numai că, atunci, spre deosebire de perioada postdecembristă, nu lipseau nici răspunsurile noastre: politicienii noștri le răspundeau dur, trimiteau memorii, iar presa română se coaliza și-l „făcea praf” pe cel care atacase imaginea țării. După ce, în perioada comunistă, românii au fost învățați de Partidul Stat să urască tot ce vine dinafară și să respingă orice occidentalism ca pe un soi de trădare a țării, după Revoluție am ajuns în cealaltă extremă: tot ceea ce vine din afară e bun, tot ceea ce e românesc e rău. Nu, România și românii nu sunt perfecți. Nu fac parte din categoria celor care cred că România e cea mai frumoasă țară din lume, iar românii sunt cel mai inteligent popor de pe Terra. Dar nu cred că există niciun alt stat care să aplaude de fiecare dată când cineva, din exterior, îi toarnă o găleată cu lături în cap, care nu numai că nu respinge nicio acuzație, dar, dimpotrivă, o hiperbolizează, gândind poate că acest lucru poate fi folosit ca și contra-argument politic. Nicio țară din UE nu e un elev la fel de docil și ascultător ca și România, nimeni nu ascultă ordinele la fel de bine, fără să aibă un punct de vedere și nimeni nu acceptă ca și noi ofertele de cumpărare de armament, de exemplu, fără să-și impună punctul de vedere. Noi zicem că ne-am stricat imaginea. Sau mai bine zis că ne-au stricat-o cerșetorii și hoții. Nu, ne-am „stricat” demnitatea și nu ei sunt de vină, ci noi. Noi, care nu mai avem nicio stimă de sine ca popor, care nu suntem în stare să alegem lideri care să ne apere ima­ginea în fața lumii și care plecăm mereu capul, de frica sabiei, având mereu sentimentul inferiorității în fața oricui din afară, numai pentru că respiră un alt aer decât noi.