Jenant, mişeilor! / Oameni, trandafiri şi spini

Am aflat recent povestea unei doamne din înalta societate interbelică. Provenind dintr-o familie nobiliară vieneză, căsătorită cu un nobil român bogat, doamna Maria (Mitzi) trecea drept una dintre cele mai frumoase femei din ţară la acea vreme. Numai că vremurile au dus-o de la casa elegantă, cu pian şi servitori, într-o hrubă sărăcioasă, în care şi-a trăit în singurătate şi sărăcie bătrâneţea.

Comuniştii le-au confiscat toate bunurile, mai mult, boala o imobilizase la pat. De plâns, însă, nu s-a plâns niciodată, pentru că, de câte ori o apucau depresia, supărarea ori dezgustul, îşi amintea de vorbele tatălui său, care îi spuse, demult, în tinereţe: „Mitzi, uită-te în jos”! Şi ea se uita mereu la cei mai amărâţi decât ea şi le plângea lor de milă, nu sieşi.

Nepoata ei, de la care am aflat şi povestea, ne-a dăruit o floare ciudată. Se numeşte Rosa di Jericho sau Trandafirul Pustiei. Alţii îi spun Trandafirul Maicii Domnului. Arăta ca un ghem de frunze, uscat, pe care, dacă îl pui într-un castron cu apă, devine în câteva ore verde crud şi se deschide complet. Dacă nu-l uzi, se închide la loc şi aşteaptă oricât, zile, luni sau ani să-l uzi şi să reînvie. Planta asta, originară din Orientul Mijlociu, mi s-a părut un miracol. Specialiştii în flori spun că simbolizează dragostea şi frumuseţea. Mie mi se pare că bulgărele acela mic de frunze uscate simbolizează puterea, tăria morală a oamenilor, ca şi Madame Mitzi. Aparent fragili, delicaţi, aparent „uscaţi” de vlagă şi tărie, dar mereu capabili să renască.

De fapt, asemeni florii, şi oamenii aşteaptă ca cineva să le „toarne” puţină apă călduţă. Apa însemnând pentru fiecare altceva: dragoste, credinţă, încredere, curaj, motivare, înţelegere, compasiune.

Şi, de fiecare dată, deşi aparent erau „morţi”, au puterea să reînvie la nesfârşit şi să treacă mai departe drepţi şi senini, fără să păstreze vreun „semn al uscăciunii”. Şi-apoi, când Rosa di Jericho e verde, nimeni n-ar spune că „a murit” de nenumărate ori.