Jenant, mişeilor! / Oameni şi Sfinţi

Am crezut întotdeauna că sfinţenia, extraordinarul, bunătatea, credinţa,    n-au nimic în comun cu pustiul, golul, secul, formalul, contabilitatea, aparenţele, “călduţul” sau rigoarea. De aceea, am admirat întotdeauna oamenii care îşi asumă până la capăt calea, caldă sau rece, pe care şi-au ales-o:

Sfântul Ierarh Nicolae, cel care plecat la întâlnirea cu Dumnezeu, împreună cu Sfântul Cassian Romanul ajută un ţăran căruia i se înţepenise căruţa şi nu ia seama la cearta celuilalt sfânt, care îl mustră că nu se cade să se prezinte înaintea lui Dumnezeu ponosit, murdar, transpirat şi, pe deasupra, cu întârziere. Pentru că demonstrează că adevăratul păcat e să ratezi esenţialul în viaţă. Fugind după ţinte false şi ambalaje, uităm că de fapt calea cea bună era mult mai simplă şi mai la îndemână.

Sfântul Isaac Sirul spunea să nu-l defăimăm pe Dumnezeu numindu-l drept. Pentru că stă numai o oră pe scaunul dreptăţii şi 23 pe cel al milei. Pentru că ceea ce numim noi dreptate nu e decât matematică, compensaţie, contabilitate. Un bilanţ sec, în care să nu fie nici profit, nici pierderi.

Fericita Tereza din Lisieux. Pentru că nu toţi sunt făcuţi să devină sfinţi sau eroi. Dar toţi pot fi blânzi, politicoşi, gentili, nobili şi amabili. Şi asta poate fi o formă de eroism şi sfinţenie.

Un pastor anglican, Arthur Shearly Cripps, în timp ce lucra în Africa, ca misionar, niciodată n-a consimţit să trăiască altfel decât enoriaşii lui: să umble desculţ, să doarmă în colibă şi să mănânce fierturi de plante. La fel, şi pe Arhiepiscopul Dionisie al Parisului, care în timpul luptelor din 1848, în loc să se pună la adăpost, a ieşit pe stradă, în mijlocul oamenilor, să transmită un mesaj de pace, fiind ucis. Pentru că un conducător adevărat spiritual ori politic nu se consideră pe sine mai presus de ceilalţi, ci dimpotrivă.

Şi alţii, mulţi, extrem de mulţi. Dar o să mai vorbesc doar despre unul: Oprea Miclăuş, un ţăran din Săliştea Sibiului, care a mers de trei ori la Viena să-şi apere credinţa şi biserica. Nu se ştie dacă a murit în temniţă ori a scăpat. E unul dintre mulţii eroi anonimi, care prin smerenia lor compensează nepăsarea, frica, ori comoditatea „mai-marilor” acestei lumi. Pentru că numai în faţa curajului, generozităţii, răsturnării logicii lumeşti, iubirii, tăriei, mi-l pot imagina pe Bunul Dumnezeu zâmbind.