Jenant, mișeilor! / Oameni şi ciuperci

În 2016 am sperat că 2017 va fi anul unor dezbateri serioase despre identitatea naţională, anul trecut am aşteptat în zadar, apoi am zis „hai să înceapă Anul Cen­tenarului Unirii”. Acum aşteptăm să se numească Guvernul, apoi vom aştepta bugetele, iar în final vom pierde, încă o dată, şansa de a întreba neretoric cine suntem şi cine vrem să fim. Recunosc, am multe aşteptări de la 2018 şi speranţa că, măcar în acest an, programele menite să promoveze cultura naţională, să educe tineretul şi societatea în general nu vor mai fi formale.
Îmi dau seama însă că, la sfârşit de an, toate acestea vor rămâne simple amăgiri. Nu poţi să cunoşti şi să promovezi identitatea naţională a unui neam în câteva luni. Vechile mişcări culturale ne-au învăţat că acest lucru înseamnă ani, decenii de muncă continuă.
Noi însă continuăm să ne purtăm ca şi cum sentimentul naţional şi patriotismul cresc în ghiveci: îl plantezi la începutul anului şi iese la 1 decembrie; ca şi cum un om care ştie să folosească google e deştept sau unul care face sinteză de pe facebook poate fi lider de opinie.
Societatea românească arată ca un organism sufocat de paraziţi. Toate „ciupercile” astea dăunătoare pe care le-am considerat inofensive s-au cocoţat pe trupul ţării, au stors-o de vlagă şi acum o modifică generic. Strivit, bietul neam, nu mai ştie cine e şi cine a fost, nu mai seamănă a nimic şi nu-şi mai găseşte însuşirile care îl diferenţiază de paraziţii care îl atacă. Pierzând busola valorilor naţionale, românii nu mai ştiu ce e bine şi ce e rău, se mişcă dezorientaţi ca într-o horă a unirii anemică şi nu mai aşteaptă nimic. Habar n-am cum ar fi trăit făuritorii de Uniri acest an, dar sunt convinsă că puhoiul acela de români cu şube pe umeri şi entuziasm în suflet n-ar fi fost atât de inerţi şi apatici ca şi noi. Pentru că lor nu le-a fost totuna. Pentru că ei au învăţat să iubească cu disperare România Mare în timp ce doar visau la ea, în timp ce le lipsea chinuitor, în timp ce mureau pentru ea. Pentru ei, România nu e o idee abs­tractă, ci o relaţie personală: „Moşu” mort în război, popa arestat de hortyşti, pământul din deal cumpărat de străbuni cu două perechi de boi, feciorul care va putea învăţa carte româneşte, bătrâna care nu va mai trebui să împartă matematic perfect bucăţică de mălai prea mică, graiul din străbuni pe care să-l poţi vorbi fără frică şi libertatea de a fi propriul tău stăpân. Ei ştiau că acest vis se va stinge când nimeni nu va mai crede în el şi atunci s-au ancorat cu cele mai puternice „chingi” de idealul naţional. Au iubit România pentru că ştiau că fără iubirea lor, România nu există.