Jenant, mişeilor! / Oameni –lumânare

Bătrânul îşi descoperi pletele albe, lepădă cojocul de blană şi întinse mâinile aspre, ridate, de culoarea cearei spre micuţul bufet ce-i străjuia patul. Acolo, într-un colţ, era toată averea lui: o biblie, o icoană, o poză din armată şi un sfeşnic vechi cu un capăt de lumânare.

Cu o mişcare molcomă, aprinse un chibrit şi acum privea flacăra lumânării care pâlpâia jucăuşă. Se aşeză în genunchi şi îşi făcu semnul Sfintei Cruci.

În lumina palidă a lumânării, chipul lui avea un soi de resemnare, aidoma Sfântului din icoană. Parcă şi lacrima care îi străjuia ochii avea ceva din icoanele bizantine. Abia acum, privind sfeşnicul îşi dădu seama că oamenii sunt ca lumânările. Unii, fără „fitil” bun nu ard deloc, sau trebuie tot timpul „reaprinşi”.

Alţii se încovoaie şi se mistuie din pricina „focului”, dar nu se sting deloc. Alţii rămân drepţi şi ard încet şi constant, ca şi cum flacăra le-ar fi de gheaţă. Alţii sunt înalţi, frumoşi ca şi lumânările festive, dar se mistuie mult mai repede decât lumânările mici, subţiri, din „ceară adevărată”. Bătrânul privi întâi spre cer, apoi îşi plecă privirea. Zâmbi amar. Îşi dădu seama că importantă nu e ceara care se scurge, ci lumina. Aşa e şi cu oamenii. Abia acum îşi dădu seama că, în genunchi fiind, lăsase gândul să-i zboare la lucruri lumeşti. Îşi făcu iar Semnul Crucii: „Doamne, iartă-mă că te deranjez cu mărunţişurile mele, dar numai Tu mă mai asculţi. Întreaga viaţă ţi-am cerut câteva ceva şi Tu mi le-ai dat, deşi nu aveam nevoie de ele. Acum sunt prea bătrân să mai cer ceva pentru mine. Dar te rog, fă-i pe oameni lumânări”. Vru’ să mai rostească un cuvânt, dar literele se înecau într-un plâns înăbuşit. Lumânarea se stinse.