Jenant, mișeilor! / Oameni de o zi

Era odată, la Bagdad, sub domnia strălucitului calif Harun-al-Rașid, un neguțător bogat care avea o nevastă bătrână și un fecior, Abu-Hasan, crescut foarte strict până la 30 de ani. Neguțătorul a murit și Abu-Hasan a intrat în stăpânirea avuției pe care o adunase tatăl său o viață întreagă. Dar fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. Astfel, și-a împărțit averea în două părți: cu o parte a cumpărat acareturi, care-i aduceau destul venit ca să poată trăi cum se cuvine, iar cu cealaltă jumătate a hotărât să se pună pe petreceri. Dar toate chefurile, din zi în zi mai costisitoare, l-au aruncat pe Abu-Hasan în cheltuieli atât de nemă­surate, încât n-a putut-o duce așa mai mult de un an. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut ne­văzuţi. El, ca să nu rămână singur, pe seară mergea să se așeze lângă podul Bagdadului şi cum vedea un străin, îl invita la cină. Într-o seară, în casa lui ajunge chiar califul. Din vorbă-n vorbă, fără să ştie cu cine stă la masă, tânărul îi spune câte ar face dacă ar fi pentru o zi calif. Oaspetele îi toarnă un somnifer în băutură şi îl duce la palat. A doua zi, se trezeşte ca şi calif, şi dă ordine întreaga zi. Seara, la cină, servitorii adevăratului calif îi pun din nou un somnifer în mâncare şi îl duc înapoi acasă. Dimineaţa însă, trezit de mama sa care îl strigă, Abu-Hasan izbucneşte într-o criză de isterie: „Cine este Abu-Hasan acela despre care vorbiți?... Cum îndrăzniți să-mi ziceți mie Abu-Hasan?... Mă cunoaș­teți voi, pe mine, cine sunt? Eu sunt stăpânitorul credincioșilor, bre! Afară, toți! Lipsiți!”.
În final, Abu Hasan ajunge la spitalul de nebuni pentru a se obişnui cu identitatea pe care a pierdut-o o singură zi.

Ca şi în povestea lui Caragiale despre Abu Hasan, politicienii români de astăzi ajunşi în funcţii înalte nu se întreabă ce caută acolo şi dacă acel loc li se cuvine, peste noapte. În schimb, indiferent cât de puţin ocupă acea funcţie, uită cu desăvârşire cine au fost înainte, pentru că puterea îi „înne­buneşte”. Ei sunt oameni de o zi, care nici înainte, nici după momentul lor de glorie nu au altă identitate.
Sunt oameni făcuţi să preia puterea, nu pregătiţi să o exercite. Şi uită că, într-o zi, cineva îi va striga pe numele lor adevărat, fără nici o funcţie sau apelativ în coadă. Şi atunci…