Jenant, mişeilor! / OAMENI

Remus. Prin anii ’40 avea 15 ani şi era elev la un liceu din Făgăraş, era în timpul ocupării Ardealului. El, împreună cu alţi colegi, făcea sendvişuri pentru refugiaţi. Săptămâni de-a rândul, se ruga de brutari şi măcelari să-i ajute şi apoi le distribuia celor care ajungeau cu trenul bolnavi, bătrâni, deznădăjduiţi. N-avea nici bani de-o pâine, salam n-a mâncat niciodată, dar nici nu i-a trecut prin cap să guste, o bucată, cât de mică, din hrana refugiaţilor, deşi, de multe ori, nu mânca cu zilele.

Laurian. Profesor. Preda limba română la o Universitate din Cluj. Şi-a donat întreaga avere facultăţii şi a cerut să fie înmormântat în curte, să fie totdeauna cu studenţii săi. Din salariu, le cumpăra celor amărâţi cartele la cantină şi haine. Când îi vedea stăpâniţi de frică, le striga: „Sus fruntea din ţărână iobagilor, strămoşii voştri au stăpânit lumea, voi tremuraţi în faţa unor stăpâniri aduse de vânturi?”.

Gheorghe. Preot. În anii 1940, stăpânirea vroia să-i confişte biserica şi să-i fure clopotul. Armata era adunată în stradă şi l-a somat pe preot să iasă din biserică, altfel îl împuşcă. El a răspuns că dacă cineva îl caută, să intre după el. Niciunul nu a intrat, şi biserica a rămas întreagă.

Ana. Văduvă, cu doi copii. A jurat, în faţa lui Dumnezeu, că-l va urma până la moarte pe cel pe care-l iubeşte. L-a ascuns 20 de ani, conştientă că, dacă era descoperită, amândoi erau condamnaţi la moarte. Spunea: „Am jurat, nu m-am jucat”.

Mircea. Filozof, intelectual de talie mondială. În închisoare, la Zarca, celulă care nu avea niciun mobilier, udă şi rece, s-a întins pe jos pentru a servi drept „pat” unui tânăr. El a murit, tânărul a fost salvat.

Arsenie. Preot. Întrebat de comunişti de ce ei nu cred în Dumnezeu dacă El există, a răspuns din lanţuri: „Aţi avut bunici la ţară? Avut-au porci? No, aţi văzut voi porci care să se uite-n sus”.

Petre. Medic. În curtea închisorii Jilava, zăcea un deţinut bătut crunt care îşi aştepta sfârşitul în chinuri. Gardianul i-a poruncit să nu intervină. El l-a îngrijit. Chemat de directorul închisorii şi întrebat de ce nu a respectat ordinul, a răspuns: „ordinul meu, dat de Dumnezeu, este să salvez vieţi. Niciun ordin nu este mai presus de acesta”. A fost ucis el în locul deţinutului pe care l-a salvat.

Ioana. De câte ori cei care îmi citesc rubrica mă întreabă dacă îmi iubesc Ţara şi sunt mândră de Neamul meu, voi vorbi despre ei.