Jenant mișeilor! O zi din viața românului Ion

Ion e român. Pe când muncea în Italia, în construcții, și-a spus Giovanni, în Anglia, când era șofer, era John. Dar de doi ani a redevenit Ion. Muncește pe salariu minim, merge conștiincios la vot sperând „la mai bine” și urmărește seara știrile, ca să afle ce au făcut pentru el guvernanții. Ieri, de pildă, a aflat că mașina lui veche contribuie la încălzirea globală și că faptul că ține prea mult lumina aprinsă ucide puțin câte puțin planeta. Șefii de stat adunați la Glasgow i-au spus clar că trebuie acționat acum. Convins, a stins repede lumina și s-a dus la serviciu cu autobuzul. Colegii au râs de el și l-au strigat toată ziua „fraiere”. Cele 400 de avioane private cu care au mers liderii lumii la summit-ul de la Glasgow contează mai mult decât becul lui. Astăzi și-a luat iar mașina și, în drum spre serviciu, a tot ascultat sfaturile OMS despre pandemie. Și-a amintit că, anul trecut, era cât pe ce să i se facă dosar penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor pentru că, întors în țară, a ieșit din casă în perioada de izolare ca să-și cumpere pâine. Se întreabă o clipă cum de pe cei care au mușamalizat debutul pandemiei în China nu-i acuză nimeni de nimic. Dar, de teamă să nu fie strigat iar „fraiere”, tace. Își mută gândul în altă parte. Abia a luat salariul, dar a plătit facturile și a rămas cu 200 de lei pentru o lună întreagă. Ca să n-o ia razna, pornește iar radioul și aude un capăt de reclamă: „ordonează cheltuielile pe modelul 20/50/30 (20% din venituri alocă-le economiilor, 50%, satisfacerii nevoilor de zi cu zi, iar 30%, cheltuielilor pentru satisfacerea dorinţelor”. „Ah, deci nu trebuia să plătesc integral facturile...”, își spune zâmbind, și tace din nou. Liniștea e curmată de telefon: mama lui e bolnavă de o săptămână, dar nu poate fi operată, că nu e urgență. Termenul de suspendare a interven­țiilor non-urgente a trecut. Dar nu a mai spus nimic, nimic despre asta. „O fi uitat”, spune Ion cu voce joasă. Dă iar drumul radioului și aude că, la București, liderii politici se ceartă ca să-i fie lui bine. Pe seară, îi vede la TV îngrijorați, cu masca sub ochi și riduri de expresie pe frunte de la atâta stres, grăbiți între două televiziuni și obosiți de treburile grele legate de conducerea țării. Ion îi privește suspicios, apoi scuipă în sân: „la mine, după o zi de muncă, se vede ceva”. Apoi, de supărare, promite să-și schimbe din nou numele în Giovanni sau John. România nu mai e demult țara lui Ion. E a lui Klaus, Florin, Marcel, Dacian, Dan, Kelemen și a oricui altcuiva.