Jenant, miseilor! / O tacere care trancaneste in 2.400 de semne

Aceasta rubrica nu e o colectie de cugetari celebre sau necelebre. In fond, de ce sa mai stai sa „cugeti” despre o lume cu susu-n jos, cand verdictele sunt date de lume si solutiile nu s-au prea schimbat, de la grecii antici incoace? Nu e nici macar un colt de atitudine care sa merite un nume dur ca si „Jenant, miseilor!”, pentru ca, in loc sa fie blamati sau macar pusi la colt, miseii sunt azi aclamati la scara deschisa si luati drept modele. Evident, nu e o „oglinda a realitatii” si nici o istorie a clipei. N-am crezut niciodata intr-o astfel de definitie a „ziaristului obiectiv”. Pentru ca oglinzile arata realitatea, dar nu pot s-o indrepte. Ori un ziarist obiectiv are obligatia sa o faca. Mi se par chiar amuzante lectiile de neimplicare predate in scolile de jurnalism. Studentii sunt invatati sa se aseze confortabil in fotolii, la marginea realitatii si sa noteze cum o batranica s-a impiedicat pe trecerea de pietoni si sa asiste, asteptand obiectiv si rece, ca masina care vine cu viteza s-o loveasca. In acelasi timp, li se cere ca, la fel de confortabil, sa slujeasca adevarului. De parca poti lupta pentru un lucru care te lasa „obiectiv”. Rubrica mea nu e nici indrumar. Pentru nimeni si nimic, desi, uneori, prea prinsa de boala romaneasca de a „avea dreptate”, am tendinta de a da lectii. Evident, nu e nici un colt filozofic, cum o numeste unul dintre cititorii mei, si asta pentru ca lumea de azi a ramas suspendata intre Sparta si Atena. Nu dispretuieste nici forta si nici cultura, si nu si le asuma pe niciuna pe deplin. Am devenit un soi de semibarbari, care nu mai aplauda la executiile publice. Nici macar nu asista la ele. Si pentru asta, e suficient sa nu deschida ziarul sau sa inchida televizorul. Spunea cineva ca neimplicarea inseamna consimtire? Nu e nicio colectie de bancuri, desi unii ar prefera probabil lucruri frumos ambalate in loc de ganduri pesimiste. Evident, nu e nicio rubrica mondena. Pentru ca asta ar insemna sa ma pun la curent cu divortul dintre Iri si Moni, ceea ce, spre rusinea mea, recunosc ca m-ar depasi. Nu e nici o „panoplie” pentru eroi si Oameni. Cunosc prea putini si n-am facut nimic ca sa merit onoarea de a mi-i asuma in scris. Nu e niciun eseu despre iluzii, desi am crezut intotdeauna ca oamenii sunt ceea ce spera si ca orice poate fi scuzat in afara de mediocritatea iluziilor. Aceasta rubrica ar putea fi toate astea. Dar nu e. E numai tacere. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro