Jenant, mișeilor! / „O rugăciune tăcută a unui popor sfios”

Era sfârşitul anului 1916, România se reducea teritorial doar la Moldova. Guvernul provizoriu a fost mutat la Iaşi. Situaţia era disperată. În judeţele Moldovei, pe lângă administraţie şi armată au sosit peste un milion şi jumătate de refugiaţi din zonele cucerite. Bolile, foametea, frigul completau tabloul unui dezastru total. Pe 14 decembrie 1916, Parlamentul s-a întrunit într-o şedinţă pentru a decide soarta ţării. În acel moment, parlamentarul Nicolae Iorga s-a ridicat şi a ţinut un discurs care, spun istoricii, avea să schimbe soarta războiului. La acea dată, Iorga s-a ridicat în picioare şi a vorbit într-o linişte monumentală, în sala mare a Teatrului Naţional din Iaşi, care găzduia şedinţele ad-hoc ale Parlamentului. „Se îndreaptă către noi în acelaşi timp privirile pline de o rugăciune tăcută a unui popor sfios, care veacuri întregi n-a găsit atât de adeseori cuvinte mari pentru suferinţele lui, dar care le-a simţit cu atât mai adânc, cu toată gura sa mută. Se mai îndreaptă, însă, asupra noastră ochiul de ură al străinului care vrea să ştie cum suferim de rana pe care a făcut-o, şi acestui străin, la urmă trebuie să-i răspundem. Trebuie să-i răspundem că, oriunde am fi, suntem hotărâţi să mergem până la capăt, în credinţa că, dacă s-a ridicat vreodată o religie pe lume, dacă s-a vorbit de dreptate şi ideal, nu se poate, cu nici un chip, ca şi înaintea celei mai sălbatice forţe organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în care nu este un fir de ţărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge. (...) Spre noi se uită astăzi o oştire, Oştirea României, care este moraliceşte întreagă; este mai mare chiar decât în momentul când întâiul detaşament a sfărâmat cu patul puştii piatra de nedreptate la graniţă. Atunci, om viu lângă om viu, ea reprezenta numai puterea fizică şi încrederea în biruinţă; astăzi cei vii aduc cu dânşii moştenirea sufletească a celor cari au murit pe câmpul de luptă. Precum noi lăsăm la alţii averea şi numele nostru, aceia cari cad pentru Ţară şi viitorul Neamului îşi lasă sufletul întreg, atât de mare cum era în momentul sacrificiului lor, acelora în mijlocul cărora cad. Cel din urmă soldat cu haina sfâşiată de suferinţele şi răbdările îndelungate faţă de asprimea naturii şi de cruzimea duş­ma­nului aduce în făptura sa morală pe toţi acei cari nu-i vom mai vedea aievea niciodată. Şi niciodată steagul românesc n-a fost mai mândru decât în momentul când a arătat celei mai superbe alcătuiri militare din Europa că pot merge ţărani fără şcoală, fără arme moderne, înaintea oştirii înzestrată cu tot ce o cultură grozavă şi învierşunată dă sclavilor înarmaţi cari o reprezintă. (...)
Poporul românesc se cuprinde din acei cari ţin arma în mână, din acei cari li dau tot sprijinul pentru a o putea întoarce împotriva duşmanului şi în acei cari trăiesc numai spre a admira acest eroism, a-i culege roadele pentru popor şi de a da mâna de ajutor care este trebuitoare pentru a garanta victoria. (...)
În colţul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânţa de credinţă, şi vom vedea şi noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că vom fi iarăşi ce am fost, şi încă mai mult decât atât”.