Jenant, mişeilor! / O lecţie

Am auzit de sute, de mii de ori argumente ale renunţării. Ale mele şi ale altora. Întotdeauna pot fi justificate. Am învăţat, demult, de la bunica mea, că niciodată nu trebuie să râzi de slăbiciunea omului. Fiecare rezistă cât poate. Important e să reziste până nu mai poate.

Numai că, noi, „generaţia fiţelor şi depresiilor”, ne-am învăţat să renunţăm înainte de a se pune problema unui rezistenţe. Aşa, preventiv. Gândind că, dacă tot acolo ajungem, ce sens ar avea un „ocol” prin luptă.

Multă vreme, am crezut în eroi desăvârşiţi. Am crezut că cei care sunt curajoşi n-au cunoscut vreodată frica, cei care sunt puternici n-au nicio slăbiciune şi cei care rezistă n-au căzut niciodată. Am greşit.

Şi mi-am amintit de toate astea săptămâna trecută, când, după ani buni de amânări, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici filiala Baia Mare a primit, în sfârşit, 20 de mp pentru  a-şi amplasa un monument, pe care îl ţineau într-un depozit. În ultimii ani, m-am implicat într-o oarecare măsură în acest joc absurd, în care încerci să convingi un funcţionar că o idee, sau un simbol, e mai important decât o formă, o părere despre estetică sau un orgoliu. Sincer, mi-am pierdut speranţa că vor reuşi.

Ei însă nu. O mână de bătrânei, bolnavi, ignoraţi de toţi, au continuat să facă ceea ce au făcut dintotdeauna: să-şi urmeze visul până la capăt. Şi, săptămâna trecută, Consiliul Judeţean le-a dat un loc pentru monumentul lor. Atunci mi-am amintit de sutele, de miile de argumente ale renunţării pe care le-am auzit. Ale mele şi ale altora.

Am înţeles, târziu, că eroi nu sunt desăvârşiţi. Că cei curajoşi, nu sunt cei care nu cunosc frica, ci aceia care şi-o înving, că puternicii au multe slăbiciuni, dar tocmai asta îi întăreşte şi că cei care rezistă nu sunt cei care nu cad niciodată. Ci aceia care se ridică, de fiecare dată.