Jenant, mişeilor! / Nu mă pot abţine

Întrebat cum poate fi atât de naţionalist, Petre Ţuţea, ultimul „ţăran imperial” a răspuns amuzat şi revoltat: „Nu mă pot abţine”.

Şi mi-am amintit de asta când m-a întrebat cineva cum pot fi atât de revoltată şi dezamăgită de „românul” de azi. I-am răspuns la fel ca şi Ţuţea, deşi, interlocutorul meu, nu ştia nimic despre Nea Petrache. Despre jerfa lui, despre iubirea pentru Dumnezeu şi Neam şi „cinstea” pe care i-a arătat-o Neamul. Când să-l îngroape în cimitirul satului său natal, la Boteni, în decembrie 1991, au constatat că groapa era mai mică decât sicriul!

Când să fie sărbătorit la centenarul naşterii sale, în octombrie 2002, tot la Boteni, i s-a dezvelit solemn numai soclul, pentru că bustul nu era gata!

Şi Nea Petrache, nu e o excepţie. Zilele trecute, am vorbit cu Andrei Ivanţoc, „eroul din cuşca de fier transnistreană”. După 15 ani de detenţie ilegală, n-are nici măcar o amărâtă de pensie. Cu cea mai înaltă distincţie a României în piept, se umilea la un ghişeu de şomaj.

Acum, s-a mutat la ţară, uitat de toţi. Devenise şi el „ţăran imperial”. Întrebat dacă regretă sacrificiul făcut pentru un Neam care îl umileşte, a răspuns la fel de revoltat ca Ţuţea: „cum să regret?”.

Poate e un dar. Habar n-am. Poate e blestemul nostru să ne „îngropăm” eroii totdeauna, ba în uitare, ba într-o groapă prea mică pentru statura lor. Cert e că soclul gol a devenit simbolul „românului de azi”. Un soclu pe care nu mai avem nimic de urcat şi onorat. Că îngâmfarea, suficienţa şi mediocritatea, n-au avut niciodată o statuie. Pentru Ţuţea, condiţia de creştin român însemna, ca şi pentru Chesterton: să crezi ceea ce nu este de crezut, să nădăjduieşti ceea ce nu este de nădăjduit, să iubeşti ceea ce nu este de iubit!

Pentru noi, e invers: să nu crezi ceea ce e de crezut, să nu nădăjduieşti ceea ce e de nădăjduit, să nu iubeşti ceea ce e de iubit. Da, noi ne putem abţine!