Jenant, mișeilor! / (Non)Educaţia omului nou

În perioada interbelică, marele Iuliu Haţieganu, părinte al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Cluj, le spunea studenţilor că rolul şcolii e acela de a clădi caractere, oameni. Şi, într-adevăr, generaţia de atunci şi-a demonstrat din plin tăria de caracter şi calitatea umană. Azi, habar n-am care e rolul şcolii. Dar, statistic, jumătate dintre elevi sunt anal­fabeţi funcţional. Ştiu să scrie sau să ci­tească (aproximativ, aş completa) dar nu înţeleg şi nu asimilează ceea ce citesc.
Conceptul de Dumnezeu şi de ţară, principiile morale şi, în general, elementele care construiesc şi definesc un om, nu mai sunt predate de către nimeni.
De mici, primesc tableta şi telefonul în mână, devenind impasibili şi „autişti” la realitatea din jur: trăiesc virtual, comu­nică virtual, iubesc virtual şi, mai nou, se sinucid virtual. Culmea, în privinţa folosirii gadget-urilor de către copii, România depăşeşte ţări precum Franţa sau Germania. Numai că tinerii care ştiu să socializeze pe orice reţea virtuală, habar n-au să lege o conversaţie reală. Fără „google” nu ştiu bine nici care e capitala României, iar fără telefon nu sunt în stare să facă o adunare simplă, cu zecimale.
Cum de a ajuns sistemul de educaţie românesc să creeze, în loc de caractere, oameni goi, „suflete-moarte” în care nu se mai zbate, cu puţine excepţii, niciun sentiment şi niciun fel de crez? În primul rând, prin încercarea de scoatere a lui Dumnezeu şi a patriotismului din şcoli.

În perioada interbelică, orice lecţie, fie de geologie sau fizică, făcea trimitere la Dumnezeu. Şi nicio zi nu începea fără rugăciune şi fără intonarea imnului na­ţio­nal. Elevul simţea că aparţine cuiva şi avea doi piloni ai dezvoltării sale ca om. Apoi, era al treilea pilon, al respectului: faţă de părinţi şi faţă de dascăli.
Astăzi, teoriile legate de „parenting” şi prostia cu eliminarea totală a autorităţii în relaţiile dintre părinte şi copil, şi transformarea lor într-un soi de parteneriat egal, au distrus şi acest pilon. Copilul, care a fost învăţat că părintele sau dască­lul îi este egal, nu mai vrea să asculte ce îi spune acesta. În fond, ce ar putea învăţa de la un egal al său?
Mai nou, se încearcă şi eliminarea ori­cărei forme de competitivitate din şcoli şi a oricărui efort, pe motiv că ar stresa copilul. Fără note în ciclul primar şi fără teme de vacanţă, copilul e învăţat de mic că e totuna dacă înveţi sau nu şi, atunci, de ce să ne mirăm că, atunci când va fi mare se va întreba ce sens mai are să mun­cească şi să se dezvolte?
Generaţia din perioada interbelică a trecut testul perioadei comuniste, demons­trând că principiile acelui sistem au fost corecte. Nu ştiu ce test va trece generaţia de azi, dar cu siguranţă rezultatele vor dovedi că sistemul este profund greşit. Cu ce preţ, însă?