Jenant, mișeilor! / Noii lideri

De o bună bucată de vreme, criza de orice fel a devenit laitmotivul zilelor noastre. Eu cred însă că cea mai mare criză este cea a liderilor. Ne lipsesc oamenii care să pună lucrurile în mişcare, care să fie capabili să motiveze, să mobilizeze oameni. Lumea de azi seamănă cu un sat pustiit de boli, războaie şi secetă. După ce ani de zile ne-am dorit reînnoirea clasei politice, acum, mai prin votul cetăţenilor, mai prin voia justiţiei, clasa politică de la începutul anilor ’90 a cam fost înlocuită.
Problema e că, în locul liderilor de atunci, a venit fie eşalonul doi al neocomu­niş­tilor, fie o generaţie de tineri care păstrează în mare vechile metehne. Şi unii şi alţii s-au trezit peste noapte „în liftul puterii” care i-a dus de la parterul clasei politice, direct în vârf. „Răul de înălţime” se manifestă în prima fază cu o tăcere grea şi o incapacitate de a face orice şi, mai apoi, cu o superioritate demnă de vedetele de la Hollywood şi o autosuficienţă foarte aproape de per­fecţiune.
Din păcate, liderii de azi nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât cei de ieri, dar sunt mult mai obtuzi, mai puţin carismatici şi mai lipsiţi de substanţă. Mai nicicum. Lista liderilor „fără însuşi” e deschisă chiar de preşedintele Iohannis, iar lista e extrem-extrem de lungă. Oa­meni despre care nu poţi să spui aproape nimic şi oameni care nu transmit aproape nimic.
Epoca asta a lui „nicicum” e mai pericu­loasă decât perioada comunistă de exemplu, în care binele şi răul erau clar deli­mitate. Şi apoi, neştiind dacă o ducem bine sau rău, dacă suntem conduşi de li­deri buni sau răi, nu facem nimic. Asemeni liderilor, am încremenit şi noi într-o aşteptare eternă, plângându-ne că „e criză”.