Jenant, mişeilor! / Nobleţe

Pe vremea când eram în liceu, ţineam un soi de jurnal filosofic, cu citatele celebre pe care le găseam prin cărţi. Ţin minte că am stăruit multă vreme la suferinţă, considerând atunci că e singura care şlefuieşte caracterul. De atunci, am început să cred că limita de rezistenţă a oamenilor e diferită şi nu poţi învinui pe cineva care suferă la fel de mult pentru o unghie ruptă ca şi altul care a pierdut un lucru real şi cu adevărat important. Nu el e de vină, ci rezistenţa lui.

Acum nu mai sunt la fel de sigură că „sistemul nostru imunitar” e vinovat pentru că nu ştim să ne trăim suferinţele demn. Pentru că, între timp, am aflat că adevăratele suferinţe, sunt mute.

Şi certurile pe care le auzim în surdină pe stradă, „scandalurile nevinovate” din autobuz, de la casa din supermarket sau de la un loc de parcare, obiceiul poalelor în cap şi a vocii cât mai stridente şi mai ridicate, n-au, de cele mai multe ori, nici o legătură cu suferinţa.

Ci cu nesimţirea.

La finele anului trecut, la o conferinţă din Satu Mare, unul dintre vorbitori, stareţul mănăstirii Căşiel s-a apropiat de mine şi m-a întrebat şoptit, să nu mă deranjeze cumva, dacă ar fi potrivit să abordeze o anumită temă. M-am mirat. Şi am încercat să-i explic că nu sunt eu în măsură să-i dau un răspuns. Dar stareţul insista: „fac cum spuneţi dumneavoastră”. Apoi am aflat că e un obicei al lui să facă ascultare şi să ceară părerea celorlalţi. Într-o lume în care trecem peste orice şi peste oricine numai pentru orgoliul de „a fi avut dreptate” sau de a „face cum spun eu”, oamenii adevăraţi fac invers. Dau dreptate celorlalţi şi fac cum spun alţii.

Apoi am cunoscut-o pe doamna Măriuca Vulcănescu. Fiica marelui savant, crescută într-o familie cu educaţie aleasă, într-un cerc de intelectuali, trecută şi ea doi ani prin închisorile comuniste. Auzisem despre dânsa că a stat o noapte întreagă la mormântul tatălui său, pe o ploaie foarte rece şi deasă. Am întrebat-o de ce nu a mers la gazda la care locuia când mergea la Aiud sau la Mănăstire. A răspuns încet: „cum să-i deranjez?”. Nu i-am răspuns.

Cum să-i spun că azi, oamenii ca ea şi ca stareţul de la Căşiel sunt extrem de rari. Şi că respectul a devenit un cuvânt gol, iar nobleţea un termen nedefinit. Că e vremea lui „aşa vreau eu”, „mie mi se cuvine”, „merit”, „eu ştiu mai bine” şi „eu contez, nu tu”.

Apoi, mi-am amintit de ce am renunţat la jurnalul meu filosofic. Am ajuns la citate despre nesimţire. N-am ştiut nici atunci, nu ştiu nici acum să o explic.