Jenant, mişeilor! / Nimic despre adevăratele drame

Într-un sat amărât din Moldova, un tată îşi creşte singur, tăcut şi trist, cei 5 copiii. Cel mai mic are 2-3 anişori, cel mai mare fusese adolescent. Într-o cămăruţă îngustă, din lut, trăiesc şase suflete. Tatăl muncea cu ziua prin sat, fetele fierbeau în zilele bune o oală de fasole, iar băiatul cel mare avea grijă de casă. Într-o zi de iarnă, aduna coji de pe copacii de la marginea şoselei, ca să facă foc. Deodată a zărit un câine pe şosea care risca să fie călcat de o maşină. A sărit să-l salveze şi a murit, înecat în lacrimi, în braţele tatălui.

Familia, neavând bani de pomană, i-a făcut o cruce din fier la marginea drumului. Şi atât.

Cineva spunea că adevăratele drame sunt mute. Nu-şi ridică poale-n cap la televizor, nu plâng, nu se vaietă, nu arată cu degetul, nu caută vinovaţi, nu se poartă cu necuviinţă, se poartă cu demnitate.

Mi-am amintit de axioma asta văzând reportajul cu copiii care nu mâncaseră niciodată o ciocolată şi nu s-au jucat niciodată cu o păpuşă. O fetiţă blondă care citea o carte de poveşti despre o prinţesă care trăia într-un palat se întreba cum e să-ţi fie cald... Ei sufereau cu adevărat. Şi totuşi, nu erau nici reci, nici răi, nici încrâncenaţi, nici depresivi, nici revoltaţi, nici măcar prost-dispuşi.

Privindu-i, mi-a fost teribil de ruşine. Pentru toate momentele în care noi, cei care nu avem de ce să ne plângem, o facem totuşi. Pentru toate momentele în care am fi putut fi fericiţi, dar am lăsat o toamnă, un moft, un „bad mood” să ne strice starea de spirit şi, la rândul nostru, s-o stricăm altora.

În timp ce oamenii ca ei suferă cu demnitate, în tăcere, o naţie întreagă plânge că s-a despărţit Victor Slav de Drăguşanca. Pentru ei n-a avut nimeni bani de o pâine. Dar avem bani să trimitem SMS la emisiuni care stabilesc care dintre cei doi e vinovat. Ascultăm vorbindu-se despre iubire, iertare, milă şi nădejde, când habar n-avem ce înseamnă asta.

Prin 1948, o tânără i-a promis logodnicului ei că îl va aştepta întreaga viaţă. A doua zi, el a fost arestat din motive politice. 20 de ani ea nu i-a putut scrie niciun rând şi n-a izbutit să afle nici măcar dacă trăieşte. Dar l-a aşteptat. După 20 de ani s-au căsătorit.

Despre povestea asta n-o să se facă niciodată emisiuni. Şi nici despre copiii din Moldova. Despre ei n-o să vorbească niciodată o ţară întreagă. Ei ajung la televizor, doar când mor, salvând un câine. Şi totuşi, cu toată suferinţa lor, ei au motive să zâmbească. Şi sunt îndreptăţiţi să o facă. Sunt OAMENI.