Jenant, mișeilor! N-am știut

 „N-am ştiut – răspunsul celor cărora li se vorbește de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoașteri totale ale acuzațiilor, de internări politice în ospicii de nebuni – „nu ține”, nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deșteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creștin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creștin – şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu știe nimic, dar toată lumea știe totul.

Neștirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viață şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent: a știut să vadă.
Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi să înțeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei şti că Domnul e flămând, însetat, străin, bolnav sau în temniță ca să-L poată hrăni, să-I poată da de băut, să-L poată primi, să-L poată îmbrăca sau să poată veni la El?
Jean Cau îi răspunde lui Roger Garaudy (care şi el spune că n-a ştiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar şi membru în comitetul central, eu cum de-am ştiut? Milioane de oameni de pe străzi cum de-au ştiut?
Adevărul este că nu-i nevoie de cine știe ce secrete informații, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea câtuşi de puţin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de două ori inutil: pentru că se ştia, pentru că nu sunt crezuţi.) Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atât de prost – (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopaţi; ăia, săracii, sunt excluşi) – încât să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.
Nu ne convine s-o recunoaștem, ne adăpostim îndărătul obiectivității științei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire şi zac în sufletul, inima, rărunchii, mintea, bojocii, măruntaiele, celulele, tropismele şi sinapsiile oricui. Toată lumea ştia că Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticălos.
Chibrite aprinse aruncate peste benzină.
Dar eu parcă am ştiut ceva? Am ştiut eu ceva despre lumea aceea fără de asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit? despre suferinţele ascunse? despre eroii neştiuţi? despre cei ce douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru îşi păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunţ şi spurcăciune, la prăbuşire şi demenţă?”.- Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii.