Jenant, mişeilor! / Mulţumesc

Lingvistic, „mulţumesc”-ul românesc este de-a dreptul special. Este mai mult decât un cuvânt de recunoştinţă. Potrivit unor teorii, mulţumesc provine de la o urare: la mulţi ani, devenită ulterior mulţan – încă utilizată prin Ardeal şi apoi a mulţămi şi a mulţumi. De aceea, la 700 de numere ale GAZETEI, n-o să spun „La mulţi ani!” nici GAZETEI, nici oamenilor ei, nici colaboratorilor şi cititorilor, ci „mulţumesc”.  Sincer, mi-e greu să scriu despre ziar şi oamenii lui şi m-am gândit chiar să înghesui cât de mulţi „mulţumesc” pot în cele 2200 de caractere ale rubricii. Apoi, mi-am amintit câteva poveşti din cele 700 de săptămâni. Toate despre „mulţumesc”.

Ieud. Un început de iarnă cu ger năpraznic, o vale peste care trecea o punte şubrezită şi o bătrână cu o pensie de 2 lei, căreia urma să-i ducem un pachet de alimente. Am găsit-o cu greu şi, între lacrimi amare şi zâmbete calde, i-am ascultat povestea. După ce ne-am luat la revedere, am auzit-o strigând în urma noastră. Venea grăbită, strângând ceva la piept, singurul lucru pe care îl avea: o pungă cu alune de pădure. „N-am ce să vă dau, dar vreau să spun, cumva, mulţumesc”.

Sighet. Fosta închisoare comunistă. După deschiderea „Turului Rezistenţei Anticomuniste” şi vizitarea Memorialului, un copil cu ochii plânşi se apropie de un bătrânel, fost deţinut politic. E emoţionat, îi tremură vocea şi a plâns de multe ori ascultându-i povestea. Acum mai are putere doar să-i întindă mâna şi să-i spună: „Mulţumesc”

Aiud. O bătrânică cu privire timidă şi aer aristocrat îşi ascunde lacrimile sub fularul de lână. E Măriuca Vulcănescu, fiica cea mică a filosofului Mircea Vulcănescu, cel care a murit la Aiud, lăsând ca testament uluitoarea poruncă „Să nu ne răzbunaţi”. La propunerea GAZETEI, tatăl său a devenit cetăţean de onoare al oraşului care i-a fost mormânt. Emoţionată, cu prea mult bun simţ şi extrem de modestă, doamna Vulcănescu refuză să ia cuvântul, dar se ridică totuşi să spună ceva: „Mulţumesc”.