Jenant, mişeilor! / Multă lume, puţini oameni

Din tot tăvălugul ştirilor despre moartea lui Patriciu, divorţ şi luptă pe avere, mi-a rămas în minte obsesia lui pentru fericire, convingerea că nu o poate cumpăra şi siguranţa cu care declara că ar

alege-o oricând în locul banilor. De multe ori, banii „costă” prea mult. De fapt, Patriciu n-a descoperit nimic nou. 

De la Diogene încoace, de când Cinismul a devenit oficial curent de gândire, lucrurile stau tot cam la fel. Diogene spunea că oamenii concurează la exerciţiul de săpat şi la lovit cu piciorul, dar nu caută să se întreacă unul pe altul în bunătate şi dreptate. Se minuna că astronomii privesc către Soare si Lună, dar nu văd lucrurile de sub nasul lor; că oratorii în discursurile lor fac mult caz de dreptate, dar n-o practică niciodată, sau că avarii critică banul în timp ce îl îndrăgesc peste măsură. De asemenea, condamnă pe cei care laudă pe oamenii drepţi că sunt mai valoroşi decât banii, pe când ei înşişi râvnesc la cei bogaţi.

De fapt, neavând niciun fel de scară de valori în afara banului şi prea avizi după palpabil, „sigur” şi „material”, încercăm să convertim totul în bani: viaţa, sănătatea, fericirea, iubirea, profesia, succesul. Dar, când ajungem la bilanţ, ne dăm seama că, deşi pe hârtie lucrurile ies bine, „pe profit”, în realitate ele sunt pe minus.

Se spune că, într-o zi, Alexandru cel Mare i-a spus lui Diogene că-i dăruieşte tot ceea ce vrea, bani, putere, orice! La care Diogene i-a răspuns: „Te poţi da la o parte din faţa mea? Îmi blochezi lumina!”. După o lungă conversaţie, Alexandru cel Mare pleacă spunând: „Dacă nu eram Alexandru, aş fi vrut să fiu Diogene”.

Cred că Patriciu ar fi vrut să fie oricând nu Diogene, ci un biet ţăran, din Cucuieţi, simplu şi liniştit. Dar căruia nu-i „blochează” nimeni lumina.