Jenant, mişeilor! / „Mormântu’ lu’ popa”

„Moşu” Gavrilă Ogoranu povestea că, în imperiul turcesc, la sud de munţii Rodope, trăia pe la anul 1700 o populaţie românească, megleno-românii, desigur creştini ca toţi românii. Într-o bună zi, unui paşă turcesc i-a căşunat să-i treacă la islamism, ameninţând pe cei ce se vor opune cu tăierea capului.

Unii au preferat să moară şi nu şi-au părăsit legea, alţii de frică s-au turcit, o altă parte, între care şi popa satului, au fugit noaptea şi s-au dus departe.

Au trecut ani de la convertirea forţată, paşa cu pricina a murit, şi, o dată cu moartea lui, persecuţia a încetat. Popa, de pe unde era fugit, a auzit şi s-a întors în satul de unde plecase ca să întoarcă oamenii din nou la Hristos.

Între timp, însă, foştii lui enoriaşi au devenit atât de fanatici mahomedani, încât l-au scos pe popa la marginea satului şi l-au ucis cu pietre, ridicând pe trupul lui o movilă, care până-n zilele noastre se cheamă în graiul lor ,,mormântu lu popa”.

Cred că, în toată istoria sa, poporul român a suferit de sindromul “mormântu’ lu’ popa”. Opunem mai multă dezintenţă la dezrobire decât la înrobire. Uitând cine am fost, îi urâm pe cei care ne aduc aminte de noi, cei adevăraţi şi, mai ales, ne amintesc cine am fi putut fi. Şi, mai ales, îi urâm pe cei care ne arată că se putea şi altfel. Şi că nu e atât de important ce ai făcut, ci mai ales ce ai fi putut face.

Toate simbolurile noastre au devenit un fel de „mumii”. Şi toţi oamenii „altfel”, un fel de strigoi ai unei lumi care le strigă că sunt fanatici şi „don quijoţi” inutili.

Tot „Moşu” povestea o întâmplare dintr-un sat basarabean, unde un cârd de copii băteau pe unul dintre ei:

„- De ce-l bateţi, mă?

- Pentru că-i român.

- Dar voi ce sunteţi, măi copiilor?

- Noi suntem moldoveni pravoslavnici”.

Asemeni „cârdului de copii”, am ajuns şi noi să batem pe oricine îndrăzneşte să se declare român, şi nu european sau să spună că el crede în Dumnezeu, în Ţară, în Onoare şi în datoria omului de a trăi pentru o idee.