Jenant, mişeilor! / Minciuna ca identitate naţională

A câştigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni? Toţi stim că da. A învins Mircea cel Bătrân în bătălia de la Rovine? Daaaa. Au fost prieteni Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş? Din nou, da. Au ţinut piept Ţarile Române otomanilor în timp ce occidentalii îşi construiau catedrale? Da - ne spun manualele de istorie. Iar ce am învăţat la şcoală e literă de lege. Numai că adevărul e altul.

Spre exemplu, până la un punct, Mihai Viteazul a provocat pierderi însemnate armatei otomane, dar seara s-a retras de pe câmpul de bătălie în munţi. Turcii au ocupat şi Bucureştiul, dar şi oraşul Târgovişte. Mihai a fost conştient că nu putea singur să facă faţă armatei otomane şi de aceea s-a retras în munţi şi a aşteptat sprijinul lui Sigismund. Cum putem vorbi de o victorie la Călugăreni când stăpânii în ţară erau turcii şi nu Mihai Viteazul?

În cei 25 de ani de democraţie n-am fost interesaţi să schimbăm miturile şi minciunile din istorie, înrădăcinate atât de adânc în perioada comunistă. Culmea, când istorici ca şi Lucian Boia au încercat să îndrepte minciunile, au fost „demitizaţi” ei în locul istoriei.

De fapt, românii confundă minciuna cu patriotismul. Deşi, poţi fi patriot şi dacă recunoşti adevărurile dureroase din istoria ţării, şi neajunsurile prezentului.

În România, în toate domeniile, de la istorie, la politică şi economie, avem tendinţa de a ascunde gunoiul sub preş. Nu vorbim despre „cele rele” dintr-un soi de superstiţie, mândrie prostească sau incapacitate de a recunoaşte şi de a ne asuma adevărul. Culmea, peste toate, ne mai mirăm de ce suntem altfel.

Nemţii spre exemplu îşi asumă Holocaustul cu toate ale sale, ziarele sunt pline şi azi de mărturii şi date. La noi, istoria neagră a comunismului e privită ca un subiect de nişă. Probabil ţine de maturitate. A politicienilor şi a poporului. Sau de cultură, de educaţie, de principia. Cert este că adevărul va trebui să aştepte până când vom avea nevoie de el. Şi dezvoltarea noastră la fel.